Cronica concert: Haken in Club Quantic – 27 martie 2019

Colosal! Demential! Un adevarat festin prog! Cam acestea ar fi exclamatiile dupa o seara petrecuta in compania englezilor de la Haken si ca sa fie cat se poate de originala toata povestea lor, pana si numele este tot o inventie a trupei, Haken fiind in conceptia lor o creatura malefica extraterestra.

Puteti vedea galeria foto de la concert AICI.

Extraterestra este si muzica lor, sau cel putin, in momentul de fata, situata in varful piramidei prog-ului, de unde, momentan, cu greu vor putea fi detronati, deoarece, in prezent, ei sunt cea mai prog trupa posibila! Ei sunt ceea ce Dream Theater era acum 20 de ani, adica regii neincoronati ai prog metal-ului pur si nealterat de alte genuri sau subgenuri, precum pop, alternative, heavy metal, power metal, symphonic metal, core, death, etc, poate doar o atingere de muzica clasica sau de jazz, adaugate inteligent, in timpul pasajelor instrumentale extrem de complexe si elaborate.

Dar cum de a ajuns Haken aici, in acest punct culminant al carierei lor? Pe langa inteligenta si virtuozitatea artistilor, deschiderea spre cat mai multe genuri muzicale la origini, iar apoi intelegerea si acceptarea a tot ceea ce a dat prog-ul anilor ’70 mai bun, influentele de Gentle Giant, King Crimson, Rush, Van der Graaf Generator, Yes, Genesis, Camel, Styx sau Kansas fiind la tot pasul, mixate mai apoi cu prog metal-ul anilor ’90 de la marile trupe precum Dream Theater, Fates Warning, Symphony X, King’s X, Savatage, Tool, Queensryche sau Threshold, la care evident ca au adaugat modern prog-ul si partile de djent tipice lui, dar totul realizat intr-o nota cat se poate de personala si de unica, astfel ca in anul 2019, cand spui Haken, spui PROG METAL! Mai Prog Metal de atat nici ca se poate!

Vom reveni la Haken in cele ce urmeaza, deoarece, pana ca ei sa-si faca aparitia pe scena de la Quantic, alte doua trupe autohtone au cantat in deschidere. Bucurestenii de la Gramofone, pe care-i ascultasem pe la inceputul lunii in cadrul unui set de Guerrilla Live si mi-au placut, un funk mixat cu alte genuri, dar pe care, din pacate, nu am reusit sa ajung in timp util pentru a-i vedea si live. Am ajuns in schimb fix cand constantenii de la White Walls (cea mai buna trupa de prog metal din ultimii 10 ani din Romania, o tot zic de fiecare data cand scriu despre ei) dadeau drumul la treaba, iar “Death Follows Me” m-a intampinat cu un binemeritat “Willkommen im Prog-Universum”. A urmat “Dream Chaser” de pe Escape Artist, cel de-al 2-lea album al trupei (de altfel trupa are la activ 2 albume si un single) si am simtit vibe-uri de Tool, asta pana cand au zis ca vor canta si 2 piese de pe viitor lor album, care urmeaza a fi lansat chiar anul acesta, iar uimirea mi-a fost cat se poate de mare, deoarece instrumentalul suna atat de…Leprous si cumva nu ma asteptam sa o ia in directia aia, nu ca n-ar fi ok, ca doar e una dintre trupele de prog cele mai la moda in momentul actual, dar personal ii vedeam pe White Walls ca fiind ceva mai agresivi. In fine, o melodie nu mi-a placut, o alta da, deci, astept albumul nou pentru a-mi putea face o impresie corecta despre cum va suna noua lor creatie, si sper sa nu fie totusi un Leprous copy-paste, sa nu cada si ei in capcana in care multi deja au cazut, de a te multumi doar a imita o trupa aflata la moda in prezent. Au incheiat prestatia scenica cu celebra lor melodie “The Masquerade”, si desi publicul a mai cerut un bis, din pacate si asa se intarziase destul de mult si deci baietii s-au vazut nevoiti sa zica pas dorintei publicului prezent, care, a fost undeva pe la vreo 400 de oameni frumosi, si va spun cu mana pe inima ca publicul de prog este reprezentat de cei mai faini, cei mai educati si cei mai inteligenti oameni, cei mai pasionati cu adevarat de muzica, adevaratii cunoscatori de multa muzica buna, elitistii, tocilarii, neintelesii si matematicienii, poetii si nebunii, in sensul bun al cuvantului, cei care canta odata cu trupa si nu stiu doar versurile, ci pana si partiturile si portiunile instrumentale din cadrul melodiilor, cele mai complicate si atipice poliritmuri posibile, cei care chiar traiesc muzica cantata pe scena cap-coada, fara a avea nevoie de alcool sau companie, pentru ca prog-ul este un adevarat drog pentru noi, iar daca nu esti progger nici nu ai cum sa intelegi asta! Suna elistist, stiu, dar asa e! De asta noua ne plac mai mult concertele in “venues”, adica cele indoor, dedicate unei trupe, in detrimentul festivalurilor in aer liber, unde lumea vine mai mult pentru bautura si distractie si altele, decat pentru muzica in sine…noi suntem “ciudatii aia” care inca mai merg la un concert doar pentru muzica si atat! Si asta s-a intamplat si aseara la Haken, pentru ca anul trecut la Artmania mi-au placut, dar nu m-au impresionat si erau oameni care ii stiau si ii mai vazusera si erau usor dezamagiti pentru ca nu reusisera sa se conecteze muzical cu trupa, iar aseara i-am inteles din plin la ce faceau referire. Au reusit sa ne conecteze la un nivel greu de descris in cuvinte, dar voi incerca sa o fac in cele ce urmeaza.

Pana una alta, Haken inseamna Ross Jennings – voce, Richard Henshall si Charlie Griffiths – guitars, Diego Tejeida – keyboards, Conner Green – bass si Raymond Hearne – drums si au la activ 1 demo, 1 EP, 1 live album si 5 albume de studio, pe parcursul a mai bine de 10 ani de existenta (trupa a fost infiintata in anul 2007), iar ultimul dintre albumele de studio a fost lansat la finalul anului trecut (26 octombrie), pe numele sau “Vector”, album care a ridicat trupa la rangul din prezent, acesta fiind si motivul pentru care noi ne-am adunat aseara, si anume promovarea in turneu a lui “Vector” la nivel European. Venit ca si o continuare a lui “Affinity”, lansat in anul 2016, dar cumva mai “concentrat” si mai bine definit muzical fata de precedentul, “Vector” este un album etalon pentru prog metal-ul actual! Departe de a fi plin de compromisuri ce tin de lungime sau de numarul de melodii pe care casele de discuri ti le impun sa le contina un album nou, avand doar 7 melodii si doar 45 de minute de prog adevarat, care te tine cu sufletul la gura si apoi il tot pui pe repeat zile in sir, pentru ca nu te mai saturi de el, “Vector” este cel mai cu atitudine album ascultat in ultimii ani in materie de prog, e badass, e cu c…e mari cum s-ar spune pe la noi prin popor, iar concertul a fost, si o spun cu siguranta inca de pe acum, cel mai bun concert prog indoor al anului 2019, chiar daca au trecut doar 3 luni, iar pe scena a mai fost si Riverside, chiar nu are cum ca o alta trupa de prog sa fie anul acesta mai buna indoor fata de cum s-au exprimat aseara cei de la Haken!

Concertul a debutat, cum era de asteptat, cu intro-ul “Clear” de pe “Vector” (albumul a fost evident cantat integral, dar nu a fost cantat legat, ci intre piesele lui si-au tot facut loc si melodiile mai vechi ale trupei, cele care i-au consacrat) si a continuat cu „The Good Doctor„, probabil cea mai slaba melodie (daca ma pot exprima asa) de pe acest nou album magnific, moment in care publicul prezent a luat foc, iar nebunia frumoasa s-a dezlantuit! „Puzzle Box” a fost prima melodie care pur si simplu ne-a rupt capu’, ne-a lasat cu gura cascata si ne-a facut sa ne intrebam daca oamenii astia chiar sunt oameni pe bune si nu androizi, pentru ca tehnicitatea, corectitudinea executiei si virtuozitatea erau la cele mai inalte cote posibile! A urmat “Falling Back to Earth” de pe albumul “The Mountain” din 2013, iar timp de 12 minute am trecut prin toate stadiile posibile, de la uimire la frenezie si lacrimi. Dupa ce am aterizat din nou cu picioarele pe pamant, instrumentala “”Nil by Mouth” l-a facut pe Diego sa arate ca noul Derek Sherinian la keytar, iar pe Raymond sa para un semi-zeu, avand in vedere faptul ca batea live la Pad-ul electronic din dotare, ceea ce reprezinta un lucru extrem de greu de realizat, de fel sunt sample-uri sau track-uri pe fundal, dar nu, Haken vrea sa faca totul live, totul curat! „A Cell Divides” ne-a adus in fata ochilor toata frumusetea macabra si complexitatea unei diviziuni celulare aberante, timp in care Ross ne-a invitat sa cantam alaturi de el la refren, iar publicul nu l-a dezamagit nici o clipa! “It’s the beauty in the flaw, The grace of imperfection, Oh, Oh, Now I’m twisted out of form, By unnatural selection, Oh, Oh” a rasunat din toti plamanii prezenti, Ross aplaudandu-ne la final. Dupa care am fost trimisi inapoi in “1985” de pe “Affinity”, Ross aparand cu o pereche de ochelari luminosi, deveniti deja trademark Haken, in timp ce Charlie si Richard au fost pe rand, cand parca Joe Satriani, cand John Petrucci, vibe-uri intense de Dream Theater fiind prezente pretutindeni, ne-am reintors la “The Mountain” cu al sau celebru „Cockroach King” (un fel de Dragnea asa), una dintre melodiile cele mai preferate de fani, deoarece are acea atingere de Gentle Giant – „On Reflection” sau de Spock’s Beard – „Thoughts„, adica acel vibe medieval cu mai multe voci, cantate simultan pe mai multe octave, care pur si simplu te lasa mut de uimire! Ne-am intors la “Vector” pentru o ultima reprezentare a acestui album superb, „Veil„, capodopera acestui album, o minunatie de 13 minute derulandu-se demential de frumos prin urechile si sufletele noastre coplesite de atata muzica buna! Conner si-a facut si el numarul de maestru intr-ale bass-ului, in timp ce Diego a distrus aproape claviaturile. „The Architect” este pentru “Affinity”, asa cum este si “Veil” pentru “Vector”, adica arhitectul intregului album, si chiar daca nu a mai venit Einar la partea de growl (cum ar fi fost??? ))), cele peste 15 minute de intensitate maxima ne-au innebunit, daca mai era cazul, inca odata. Concertul s-a incheiat cu cea mai lunga melodie din cariera trupei (stiu, au multe melodii lungi baietii astia, si asta pentru ca au cu ce), „Crystallised„, de pe singurul lor EP – “Restoration” din 2014, o poveste prog de aproximativ 20 de minute cu un sound profund de Rush, Gentle Giant si Marillion, care nu numai ca nu plictiseste deloc, ba chiar la final te face sa-ti mai doresti sa o asculti din nou de la capat.

Si chiar daca n-au mai venit la bis pentru a ne mai delecta cu un cover celebru – “Africa” de la trupa Toto, asa cum au facut-o de altfel prin alte locuri pe unde au mai cantat (probabil din cauza intarzierii), cele 105 minute (1 ora si 45 de minute) de electricitate pura, livrate de acesti “good doctors” intr-ale muzicii prog, pe “plansele de cerneala” muzicala, desprinse parca din experimentele vizuale ale marelui Hermann Rorschach, ne-au facut sa asistam la un adevarat test psiho-prog, plin de stari complexe si algoritmi existentiali, care se concluzioneaza in dragostea nemarginita fata de tot ceea ce reprezinta Universul Prog! Voi incheia cronica cu o deviza personala: Keep Listen Only Good Music, coz the life is too short and full of crap! 

O cronica realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce