Albume care mi-au marcat copilaria (Episodul I)

Salutare tuturor cititorilor care m-ati tot urmarit de-a lungul celor 5 ani de cand m-am hotarat sa-mi astern pe foaie gandurile, trairile si impresiile personale cu privire la muzica pe care o ascult de cand m-am nascut si care reprezinta de altfel si unicul meu drog, si anume muzica rock. Incepand de azi, incurajat fiind si de voi, lunar, imi voi expune gandurile cu privire la cate un album care mi-a marcat copilaria si care m-a impresionat intr-atat de mult incat m-a facut sa fiu cel care sunt astazi.

Asadar, astazi vom depana cateva amintiri personale despre cel mai tare si cel mai bine vandut album al trupei britanice Supertramp – Breakfast in America, lansat fix cu 40 de ani in urma, intr-o frumoasa zi de 29 martie 1979 (cred ca era frumoasa, inca nu eram nici macar in faza de pre-conceptie, dar si daca nu a fost frumoasa, lansarea acestui album a facut ca aceasta zi sa ramana in istoria umanitatii pentru o eternitate, iar daca ne mai gandim si la melodia celor de la Pain of Salvation – “1979”, atunci cu siguranta a fost ceva cu totul special in tot acel an de glorie), album care a schimbat granitele muzicii, deoarece nu este un album rock, sau cel putin nu este DOAR un album rock, ci este un blend de soft rock, cu art rock si mult mult pop pe langa, personal, as numi genul invetat de ei practic ca fiind progressive pop, cu versuri pline de sarcasm si pe alocuri chiar cinice. Albumul pur si simplu a innebunit o lume intreaga la data aparitiei lui, a stat nenumarate saptamani in capul listei topurilor muzicale de prin mai toate marile tari de pe harta muzicii si s-a vandut pana in prezent in peste 20 de milioane de exemplare, fiind premiat cu de 4 ori Discul de Platina de catre Recording Industry Association of America (adica pe scurt RIAA), deoarece, doar in USA albumul a atins impresionanta cifra de 4 milioane de unitati vandute (Discul de Platina se acorda la 1 milion de unitati vandute in USA, multiplu de…intelegeti si voi), iar in anul 1980 a primit si 2 distinctii Grammy. Asadar, ceva ce acum este practic imposibil sa se mai intample, se intampla cu fix 40 de ani in urma (si sunt curios in cate exemplare se va vinde “Empath”-ul lui Devin Townsend, album lansat chiar azi, pe 29 martie 2019).

Dar, cine este Supertramp? Pai, prin anul 1969, in UK, 2 buni prieteni, Roger Hodgson si Rick Davies, ambii fascinati de muzica prog si in special de instrumente precum pianul si saxofonul, dar si de o bogata cultura literara care i-a ajutat mai tarziu sa scrie impreuna versurile celebre, s-au gandit ei asa sa puna bazele unei trupe care sa experimenteze pe undeva pe la granita prog-ului, cu blues-ul, jazz-ul, pop-ul si folk-ul, un soi de descatusare personala prin muzica, doar ca la inceput, vreo 2 ani s-au numit Daddy (cat de silly, stiu), pana cand, prin 1970 sa treaca la actuala denumire de Supertramp. Ce mai aveau ei trademark, in afara pianului electric de tip Wurlitzer si al saxofonului, cele 2 voci (da, si Roger si Rick faceau voce, ceea ce la momentul respectiv doar Spooky Tooth mai avea in UK, prin marii Mike Harrison si Gary Wright, si in acelasi stil total contrastant, voce grava Mike cu voce subtire Gary, dar vom reveni si la Spooky Tooth intr-un alt episod, cu celebrul album din 1969 “Spooky Two”), care, desi aflate la cele 2 extreme (cu Rick avand o voce profunda de bariton, iar Roger una de tenor specializat in “falsetto”, adica sa isi ridice vocea in mod artificial cu o octava fata de vocea naturala, in stilul Barry Gibb de la Bee Gees), totusi se completau perfect si intr-un mod miraculous, de parca te-ai fi asteptat ca dupa vocea grava a lui Rick sa intre fix timbrul vocal subtire al lui Roger.

In fine, cum am aflat eu de Supertramp? Undeva pe la final de anii ’80, asadar pe la varsta de 5-6 ani, a venit tatal meu cu o banda de magnetofon spunandu-mi: “Edule (asa ma alinta), hai ca am inregistrat ceva de la George (tipul care se ocupa de afacerea cu inregistrarea de muzica pe neveu pe vremea lu’ Ceasca, iar daca erai prins, faceai parnaie, nu gluma), dar nu stiu daca o sa-ti placa, pentru ca nu e rock-ul ala pe care-l stii tu” (ce stiam eu la acel moment erau trupe precum Judas Priest, Iron Maiden, Metallica, Motorhead, More, Deep Purple, Uriah Heep, Jethro Tull, Rush, Krokus, Foreigner, Scorpions, Teaze, deci trupe de hard rock si heavy metal in toata splendoarea lor). Pe o parte a benzii era “Crime of the Century” din 1974, primul lor album de succes, cu o ultima melodie care da si titlul albumului de altfel, si care deja imi daduse pornirea pentru ce urma sa ascult pe cealalta (sau “cealanta”, cum zic unii parlamentari) fata a benzii (din cate tin minte era o banda ORWO RDG-ista, cu rola de 18 cm), si anume, evident “Breakfast in America”, albumul adus in discutie azi…si a fost categoric si indubitabil dragoste la prima auditie! Cu un “Gone Hollywood” genial si un prim refren “it’s just a heartbreaking” care m-a spart, m-a tripat, si imaginati-va un copil (un soarec mic) de nici 6 ani, entuziasmat, fascinat de-a dreptul, avand un mind blowing masiv. “The Logical Song” (cine naiba nu stie acest cantec oare?, ca de nu l-au mixat si remixat tot felul de trupe de-a lungul timpului), atat de “clinical, intellectual, cynical”, mi-a dat o dependenta fantastica (nu mai avusesem o astfel de traire interioara, asemanatoare indragostitului la adulti, pana in acel moment), dupa care “Goodbye Stranger…”, cu al sau refren “Goodbye stranger, it’s been nice, Hope you find your paradise, Goodbye Mary, Goodbye Jane, Will we ever meet again…”, m-a facut sa-l intreb curios pe taica-miu: “tati, cine-i Mary?, cine-i Jane?”, evident ca bietu’ om nu a stiut sa-mi raspunda, dupa cum pun de altfel multe intrebari tampite copiii. Melodia care da titlul albumului in schimb a fost cea care mi-a ramas cel mai pregnant in memorie la finalul auditiei albumului, cu “Take a look at my girlfriend, She’s the only one I got, Not much of a girlfriend, Never seem to get a lot” atat de sarcastic si de cinic, si desi nu intelegeam versurile si nici limba engleza la varsta aia, stiti si voi cum sunt copiii care incearca sa cante cu “ti-buli-budauciu”, crezand ca ei canta corect (bine, si unii oameni mari la karaoke canta la fel, na, csf?), totusi am continuat sa o cant asa in limba mea proprie zile la rand dup ace am ascultat albumul, la cateva zile l-a pus din nou tatal meu si din nou m-a prins si mai grav de data asta, am putut sa-i remarc si restul melodiilor ca fiind aproape la fel de bune ca primele 4 de pe album, mentionate anterior, “Oh Darling” superba, cu intro-ul “Oh darling, will you ever change your mind?”, Take the Long way Home” minunata, “Lord Is It Mine”, o balada retorica adresata lu’ Doamne Doamne, “Just Another Nervous Wreck” captivanta, “Casual Conversation” cu iz de café-concert, care incepe cam asa: “It doesn’t matter what I say, You never listen anyway, Just don’t know what you’re looking for”, din nou sarcastic (stiu, imi place mult sarcasmul), albumul incheindu-se cu distopica si intunecata “Child of Vision”, pe versuri epice: “Well, who do you think you’re foolin’?, You say you’re havin’ fun, But you’re busy going nowhere, Just lying in the sun, You tried to be a hero, commit the perfect crime, but the dollar got you dancing and you’re running out of time”, facand evident o trimitere directa catre americanul de rand, otravit de TV, de bautura si de mancarea pe care le consuma, si mai ales de stilul de viata precar, bazat doar pe a face bani si uitand sa mai acorde importanta cuvenita lucrurilor mici, dar care inseamna enorm in viata, si anume dragoste, familie, prieteni, muzica, natura, etc, melodia si albumul finalizandu-se cu niste intrebari adresate direct societatii americane: “How can you live in this way?, You must have something to say, Child of Vision, won’t you listen?, Find yourself a new ambition”. Daca au avut ecoul scontat sau nu aceste versuri sa-mi spuneti voi, dar cu 4 milioane de fani si alte cateva milioane de ascultatori Supertramp nu cred ca se face totusi primavara intr-o America nascuta eroic si ucisa din fasa de catre marii magnati avizi dupa imbogatire fara scrupule ai secolului 19.

Sper ca ati inteles de ce m-a marcat atat de mult acest album si ca ati tinut pasul cu mine pana aici si ca v-a placut ce am avut de povestit, fara a va plictisi in vreun fel.

Nu ramane decat sa va multumesc la final pentru faptul ca ma cititi si mai ales ca ma sustineti in initiativele mele de a va aduce mai aproape de sufletele voastre muzica pe care o iubesc atat de mult si pe care o traiesc prin toate celulele corpului si o respir prin toti porii. Ne mai auzim si luna viitoare cu un nou episod si astept sa-mi spuneti voua ce albume v-au marcat copilaria? So, Keep Listen Only Good Music Guys!

articol realizat de catre Eduard Farcas

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu