CRONICA ENCORE FEST EDITIA I – 18 & 19 MAI 2019

Prima editie Encore Fest ce a avut loc in Club Quantic din Bucuresti, a fost practic un raspuns la Rock’n’Iasi, deoarece nu mai putin de 5 din cele 10 trupe participante au cantat in ambele locatii. O initiativa de laudat, dat fiind faptul ca Soundart s-a mutat anul acesta din luna mai in luna martie. Totusi o prima editie cu bune si rele, o editie ce s-ar fi putut fi mai buna, dar cu siguranta si mult mai slaba. Totusi, lipsa resimtita a unei directii cumva m-a facut sa ma gandesc ca si cand as fi participat la un fel de REF indoor, deoarece trupele participante au fost cat de poate de diferite ca si stil, abordare, imagine si expresivitate, iar eu, personal, prefer fest-urile mai nisate pe anumite stiluri, precum Artmania, Soundart sau Metal Gates.

AICI puteti vedea galeria foto din prima zi a festivalului.

AICI puteti vedea galeria foto din a doua zi a festivalului.

Asadar, era evident ca aveam in minte 2 nume de trupe pe care voiam sa le vad, si anume, in primul rand Electric Moon, pe care nu-i mai vazusem niciodata live, dar si pe Harakiri for the Sky, pe care-i stiam bine, dar care-mi face o deosebita placere sa-i revad cu fiecare ocazie ivita. Un mare semn de intrebare aveam cu privire la Lucifer’s Child din Grecia, pe care-i ascultasem acasa si care-mi placusera, dar eram curios de cum vor suna live. Restul trupelor fie nu-mi placeau, pentru ca nu se incadrau in gusturile mele muzicale, fie le stiam si nu fusesem prea impresionat de ele live.

Ziua 1 a debutat cu Vathos, o trupa tanara din Bucuresti, spun ei adepti ai sonoritatilor post-black, dar eu resimt mai degraba reale pasaje de alternative metal, combinat cu melodic death si ceva influente de black pe alocuri, date de vocea lui Radu, o trupa ambitioasa, si care merita vazuta, dar careia cumva ii lipsete ceva, probabil mai multa originalitate, asa cum de altfel le lipseste marii majoritati a trupelor tinere de pe la noi (bine, Cardinal e o reala exceptie, dupa cum ziceam si prin alte cronici), dar si o coeziune a instrumentistilor, cumva nu reusesc sa se sincronizeze asa cum ar trebui…poate mai multa munca impreuna le va aduce si un nivel mai ridicat in ceea ce priveste executia muzicala.

Urmatoarea trupa, Machiavellian God, o vedeam in premiera, si auzisem de ei, si de altfel l-am si recunoscut pe Vali de la Psychogod, un foarte bun instrumentist, la fel si vocalul, foarte bun pe growl si foarte talentat, adepti ai sonoritatilor melodic death metal, dar cumva pe alocuri destul de monotoni in abordarea melodiilor…am avut impresia ca se tot repeta aceeasi melodie si sper ca pe viitor sa-si diversifice stilul in ceva mai elevat si mai personal, deoarece sunt sigur ca pot…sunt instrumentisti foarte buni si ma astept de la ei sa vina cu ceva superior cu ocazia urmatorului album lansat.

Au urmat rusii de la Fallcie, un fel de Jinjer wanna be, si cu asta am spus totul, extrem de previzibili de la vocalista si pana la instrumentisti, si daca Jinjer au reusit, nu inseamna acum ca toate trupele care au o gagica la voce cu un aer corish badass au si ceva de spus pe plan muzical…in fapt nu stiu care trupa a fost mai slaba, ei sau Theatres des Vampires, care in afara de outfit-ul fain si tipic tuturor trupelor de goth metal altceva nu prea au ce arata, cu o muzica care se canta pe la inceput de anii 2000, extrem de simplista si cu acorduri extrem de previzibile, o voce deloc ok din punctul meu de vedere, pe alocuri chiar deranjanta…si da…noroc cu Electric Moon, care e trupa si au o identitate a lor extrem de bine pusa la punct, cu niste instrumentisti adevarate capodopere, un power trio de exceptie, un adevarat “Deutschland Uber Alles” in materie de jamming, care te hipnotizeaza de la primul si pana la ultimul riff!

Dave Schmidt aka Sula Bassana aka fondatorul Sulatron Records, o adevarata somitate, un semizeu in viata, si-a inceput cariera pe la jumatatea anilor ’80, fascinat fiind de muzica electronica, combinata cu krautrock-ul tipic trupelor nemtesti de pe la inceputul anilor ’70, cu spacerock-ul psychedelic si cu calatoriile acide in necunoscut, totul garnisit cu un ambiental de pus pe rana, cam asta a facut el timp de un deceniu pe la proiecte precum Zone Six sau Krautzone sau chiar Sula Bassana Band, asta pana cand, prin ’94, a pus bazele uneia dintre cele mai ambitioase si vizionare trupe germane din acel moment, si anume uriasa trupa de space-stoner-psychedelic-acid rock Liquid Visions, unde a activat timp de inca un deceniu, in calitate de basist. Laude peste laude si ofrande peste ofrande aduse chiar de Colour Haze (considerati parintii stoner-ului german), Dave si-a continuat cariera solo pana prin 2009, cand a intalnit-o pe wonder woman Komet Lulu, un spirit tripat pe space si jam, o basista de exceptie si alaturi de Pablo Carneval la tobe au pus bazele Electric Moon. Imediat Colour Haze i-a invitat la fest-ul organizat chiar de catre ei, Duna Jam, in anul 2010 (cel mai tare fest ever cunoscut in galaxia asta) si au si scos si primul lor album in anul 2011, iar de atunci regulat, cate 3-4 concerte pe an au fost imortalizate pe viniluri, dar si alte 4 albume de studio, ultimul fiind lansat in anul 2017. Ce este cu adevarat de exceptie la ei, este faptul ca la fiecare concert pe care-l sustin, melodiile cantate suna diferit si original, ca si cum ar reinventa aceeasi melodie de zeci de ori, dragostea lor nemarginita pentru improvizatie, coroborata cu valoarea intrinseca a unor instrumentisti de prima mana (este extrem de greu sa te corelezi si sa mai suni si bine cu toba si cu bass-ul cand practic totul este o improvizatie, Pablo este un tobosar extrem de talentat ce poate sustine ritmul unei melodii de 20+ minute, ba chiar sa-l schimbe atunci cand simte ca e cazul, iar Sula si Lulu sa se readapteze intr-o fractiune de secunda, doar uitandu-se unul la celalat), muzica de “high class”, cu instrumentisti ce oricand pot rivaliza cu cei din muzica de jazz, si as mai scrie multe tare despre ei si despre cat de mult ii iubesc pe acesti oameni fenomenali, dar mai e si ziua 2…

Ziua 2 a debutat cu Underwaves si Magnetic pe care n-am apucat sa le vad, si am ajuns cand pe scena era trupa bucuresteana Din Umbra si am ramas surprins sa-l vad la voce pe Ioan Preda de la Psychogod, aflat la primul lui concert cu trupa, in locul bine cunoscutului Liviu Ustinescu, vocalul original, care si-a facut intre timp band-ul lui, Rancorum, si a renuntat, din cate se pare, la a mai canta cu Din Umbra. Din Umbra a fost de departe si cea mai buna trupa romaneasca din cadrul festivalului, chiar daca vocea clean a lui Ioan este inca neantrenata si il sfatuiesc sa ia ceva lectii de canto, pentru ca altfel nu merge, e si pacat pentru ca pe growl e un zeu! Il stiu de la Concurrency in Knowledge, o trupa care mi-a placut tare mult si pe care am avut ocazia sa-i vad live o singura data, un extrem metal super fain, dar care din pacate a disparut rapid, in orice caz, Ioan e maestru pe scena si stie cum sa atraga publicul de partea lui…respect omule si la cat mai multe concerte faine cu ce trupa vei dori tu, doar ca astept din partea ta o imbunatatire a vocii pe parte de clean vocal!

Am ajuns la Lucifer’s Child, care nu m-au dezamagit, dar nici nu m-au dat pe spate…cu un black metal usor previzibil, desi cu reale influente de prog, dar cu tematica fumata inca de pe la jumatatea anilor ’90, cu mult sange si venerarea lui Satan (prefer o alta abordare mai inteligenta si mai matura, pentru ca sunt un mare fan al ocultismului si al lui Aleister Crowley, care a tratat satanismul la nivel pur ritualico-simbolic, si care a lansat conceptul de filosofie luciferianista, de iluminare si elevare a spiritului prin cunoastere absoluta, sa zicem cam cum abordeaza in muzica Akerfeldt si Opeth satanismul), adica ce incerc eu sa va spun este faptul ca epoca lui Hail Satan, cu capete de porci sau de tapi infipte in tepuse, cu sange, flacari si Lucifer auzit in strofe la fiecare 3 cuvinte a cam apus de mult (si asta a constientizat si Ulver pe la jumatatea anilor ’90, si ulterior Ihsahn, ambii indreptandu-si atentia spre religii pagane ancestrale mai degraba, decat pe Luci si toti demonii), dar, strict muzical, au facut cel mai mare show din cadrul festivalului, pentru ca au stiut cum sa-si atraga publicul de partea lor, iar asta e o adevarata calitate pe care nu o are orice trupa (de exemplu Electric Moon sunt introvertiti si canta de cele mai multe ori pentru ei si nu prea comunica cu publiul si trebuie sa ai o mare doza de finete a urechii muzicale pentru a-i intelege ce fac ei de fapt acolo pe scena), cu o voce extrem de bine pusa la punct, cu un instrumental nu neaparat original (influente de Rotting Christ sau de Varathron, adica din parintii metalului extrem grec se simteau la tot pasul), dar foarte melodic si catchy si cu un artwork scenic destul de interesant, per ansamblu mi-au placut.

Fest-ul a fost inchis de catre austriecii de la Harakiri for the Sky, pe care-i vedeam pentru a 3-a oara live, de data asta venind sa-si promoveze ultima lor creatie, cel de-al 4-lea album de studio, intitulat “Arson”, lansat anul trecut si care este de altfel si cel mai complex si cel mai lucrat album al lor (desi fanii adora III: Trauma), si care si de aceasta data m-au impresionat! Cu o voce agonizanta in mod intentionat, deoarece versurile lor chiar sunt adevarate versuri post-black metal, ca si in cazul unei alte trupe minunate de post-black metal, Alcest din Franta, acestea au de-a face cu depresia, cu suicidul si cu deziluzia, cu lupta interioara si cu ostracizarea si izolarea, cu renuntarea la societate si la tine insuti, cu natura cruda si dragostea pierduta, cu moarte si nepasare, toate acestea montate pe un fundal instrumental de exceptie, cu pasaje de black, succedate de pasaje lirice melodice, in purul stil post-rock, Harakiri for the Sky chiar este o trupa aparte pe scena metalului modern! Si sper sa-i revad cu proxima ocazie ivita!

Ce mi-a mai placut tare mult la acest fest a fost merch-ul extrapolat si cu alte trupe in afara celor care au luat parte la fest, super bine pus la punct, cu trupe care mai de care mai obscure si de care nu a auzit nimeni, dar care aveau un artwork superb (de exemplu trupa greaca de black metal Deviser aveau niste tricouri minunate, la fel si Electric Moon sau Lucifer’s Child, ba chiar cate 2-3 modele diferite de tricouri si viniluri cu toata discografia la preturi super avantajoase, sau Harakiri for the Sky aveau la vanzare dublu vinilul “Arson” in editie limitata pe negru si auriu, la un super pret fata de cat costa el pe discogs.com de exemplu).

Sper doar la o a 2-a editie la anul cu mult mai reusita decat aceasta si cu trupe mult mai interesante, ba chiar mai necunoscute publicului autohton, dar foarte apreciate in tarile lor, ca de exemplu Varathron din Grecia sau Colour Haze din Germania, trupe care au scris istorie, desi pe la noi daca cel mult s-a vorbit despre ele firav si doar pe la emisiunile lui Lenti Chiriac probabil.

O cronica realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce

Photo credit: Paul Helsing

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu