CRONICA CONCERT KIKAGAKU MOYO IN CONTROL – 17 MAI 2019

Daca n-ar fi nu s-ar povesti si daca n-as fi mers as fi regretat probabil tot anul! Pentru ca a vedea live Kikagaku Moyo reprezinta cu adevarat o experienta cu totul si cu totul inedita! E un fel de ayahuasca pentru suflet, adica un drog transcendental care te face sa contempli la o lume mai buna, mai pasnica si mai preocupata de activitati artistice decat de politica, razboaie si religie. Si cum se face ca nu stiam de ei pana anul trecut (si ii multumesc din suflet bunului meu prieten Cipane pentru asta) si nici macar nu-i ascultasem pana cu o saptamana inainte de eveniment! Rusine sa-mi fie, zic!

Si acum vine si intrebarea: dar cine este Kikagaku Moyo si ce inseamna? Pai, este o trupa de psychedelic rock din Tokyo (Japonia pentru cine nu stie), cu reale influente de raga indian si krautrock si care utilizeaza multe instrumente exotice, printre care sitarul (evident), dar si thereminul, banjoul sau diverse forme de tambourine si care s-a infiintat in vara anului 2012 ca o exprimare libera a sufletului creativ impotriva sabloanelor, kitsch-ului si in general al prostului gust aflat mereu in antiteza cu arta si creatia. Si daca mai socotesti si ca au avut “tupeul” de a zice nu unei scene japoneze extrem de superficiala la capitolul muzical (publicul japonez inca mai umple stadioane la trupe precum Europe sau Yngwie Malmsteen, adica la niste mamuti, dar te obliga ca si trupa locala sa-ti platesti locatia unde vei canta, si mai mult de atat, te obliga sa-ti platesti practic propria prestatie artistica, pe motiv ca trupele autohtone nu sunt vandabile unui public ramas captiv intr-un trecut mai putin prieten cu arta muzicala rock, adica mai exact in anii ’80), asta face din cei 5 temerari niponi sa fie niste badass-i, desi strict din punct de vedere fizic si vestimentar arata ca niste pacifisti hipioti flower-power. Asadar, refuzandu-si cu o reala ambitie tara mama, Kikagaku Moyo, care intr-o traducere libera ar insemna “modele geometrice”, au ales SUA ca si tara unde sa se poata exprima liber si fara nici un fel de oprelisti, astfel incat au ajuns sa fie mult mai cunoscuti peste hotare decat in tara lor Japonia (un alt caz similar este cel al colegilor de breasla Acid Mothers Temple, o alta trupa superba), iar anul trecut, cu ocazia lansarii ultimului album de studio (cel de-al 4-lea din carierea trupei), intitulat “Masana Temples”, acestia au fost invitati sa cante live la celebrul post de radio din Seattle KEXP, si nu e deloc de ici de colo sa ajungi tu ca si trupa dintr-o alta tara sa canti live la probabil unul dintre cele mai tari posturi de radio de la americani si mai ales sa mai fi invitat si pe la cele mai consacrate festivaluri americane de muzici rock, psych, stoner, etc. si nu numai, inclusiv Europa s-a bucurat de mai multe dati de prezenta lor, printre care Londra de cateva ori, dar si celebrul festival Duna Jam din Sardinia, in anul 2015. De aceea am zis mai sus ca a nu lua in calcul sa-i vezi live pe Kikagaku Moyo este o mare greseala!


Strict legat de prestatia lor scenica de vineri seara din Club Control din Capitala, aceasta, din punctul meu de vedere, s-a impartit in doua, si anume, prima parte fiind mult mai tripata, mai ambientala si chiar folk pe alaturi, cu multe elemente similare muzicilor traditionale nipone si indiene, cu utilizarea multor instrumente exotice si un vibe cu totul predispus la visare, in contrast cu cea de-a doua parte a concertului, inclusiv bis-ul (concertul a durat undeva la aproximativ 70-75 minute), care ne-a dezvaluit o trupa plina de forta, de energie, cu un psychedelic plin de riff-uri a la Jimi Hendrix si cu o orga in stilul Ray Manzarek de la The Doors, cu pasaje pline de krautrock, de jamming si raga indian si cu un sitar pur si simplu debordant, ce m-a dus cu gandul la marele George Harrison de la Beatles.
Cei aproximativ 300 de oameni prezenti la concert (chiar nu ma asteptam la o prezenta atat de mare din partea publicului roman, dat fiind faptul ca japonezii, ca si trupe de rock, sunt destul de necunoscuti si mai ales nefamiliari meleagurilor noastre) s-au putut bucura de melodii precum “Streets of Calcutta” de pe albumul “Forest of Lost Children” din 2014, cantata la bis, si de altfel una dintre melodiile mele preferate, de “Green Sugar” si “Silver Owl” de pe albumul “ House in the Tall Grass” din 2016 (albumul meu preferat de la ei), sau de “Entrance” + “Dripping Sun” de pe ultimul album “Masana Temples” din 2018 (a carui coperta unifica ingenios cele 2 culturi prezente in viata trupei – cea japoneza si cea indiana).
In incheiere, voi cita ceea ce trupa afirma anul trecut despre ei: “fiind o trupa nomada, care calatoreste prin toata lumea destul de des, viata noastra este o intreaga metamorfoza si suntem mai tot timpul influentati de culturile, limbile, obicieiurile si gesturile regasite in fiecare oras vizitat. Singura constanta care ramane suntem noi, cei 5 membri ai trupei, mereu impreuna, dar in acelasi timp intr-o continua schimbare a perspectivelor. Inspectand armoniile si diferentele ce se situeaza intre aceste perspective, nu putem reflecta altceva decat impactul emotional al unei trupe calatoare. Consideram ca muzica noastra este produsul timpului petrecut in miscare si al tuturor modulatiilor mintilor creative care apar de-a lungul acestui drum.”

O cronica realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu