Recenzie Concert: Soundart Festival – Ziua 2 (9 martie 2019)

Si uite asa am ajuns si la ziua a 2-a de Soundart, cea dedicata exclusiv sonoritatilor stoner. Si a fost, din punctul meu de vedere, highlight-ul acestui festival! Cu 3 trupe exceptionale!

AICI puteti vedea galeria foto de la Soundart Festival – Ziua 2

Ziua a inceput cu Stonus, o tupa total necunoscuta mie, si cred ca si publicului larg prezent la festival, am avut totusi curiozitatea sa-i ascult acasa cu doar cateva ore inainte de a urca pe scena si sincer mi-au placut, dar nu m-au impresionat cu absolut nimic. O trupa tanara, avand pana acum la activ 2 EP-uri lansate in 2017 si respectiv 2018, o trupa promitatoare, dar care mai au insa mult pana cand sa-i ajunga din urma pe verii lor greci. Concertul lor a fost in aceeasi nota, de trupa numai buna de deschidere a unei zile care se astepta a fi epica! Si asa a si fost!

Pentru ca pe scena au urcat in sfarsit, Weedpecker, una dintre trupele mele preferate din noul val de stoner. Nu doar numele trupei super haios, cu dublu inteles, dar mai ales muzica lor criminala, m-a facut sa-i declar, din punctul meu de vedere, alaturi de Sunnata, ca fiind trupa acestei editii de Soundart. Melodie dupa melodie si riff dupa riff, tot acest mix original de stoner, cu psychedelic si cu usoare note de prog (sau de bong), m-au uluit efectiv! Mai ales pentru o trupa aparuta cu doar 7 ani in urma si cu 3 dintre cei 4 membri ai trupei extrem de tineri, cu varste de pana in 25 ani, acesti temerari din Varsovia si-au aratat din plin cunostintele muzicale si virtuozitatea. Ce mi-a placut mult tare la ei, pe langa alternanta de lent-agresiv si de visare-razvratire din muzica lor, faptul ca toti cei 3 chitaristi faceau si partea de voce, si era cat se poate de fain, deoarece aveau timbre vocale extrem de diferite, de la o voce adolescentina pe inalte, la una grava, matura si impunatoare. Cumva vocea liderului trupei ma ducea cu gandul la vocea unei trupe de mult disparute, dar care si-au lasat un loc important in inima mea, si anume Frijid Pink. Cu 3 albume la activ si intitulate cat de poate de simplu I, II & III (la fel ca si genialii greci de la Naxatras de exemplu), Weedpecker au cantat cam de pe toate cele 3 albume in egala masura. Am recunoscut de pe III melodia “Embrace”, dar si “Liquid Sky”, de pe II am remarcat “Reality Fades” si “Nothingness”, iar de pe I (preferatul meu), “Sativa Landscapes” si mai ales “Don’t Trust Your Elephant”, melodie aparuta sub o forma diferita si ceva mai scurta si pe primul lor Demo din 2012. Cumva, aceasta melodie inmagazineaza toata quintesenta muzicii lor, aici aflandu-se miezul de la care Weedpecker a luat nastere si a crescut si a ajuns trupa care este in prezent. Sa va zic ca nici macar n-am mai respirat cat timp aceasta melodie s-a derulat prin timpanele si prin imaginatia mea psychedelica? Nu cred ca e cazul. Concertul lor a fost si va ramane pentru mine, ceea ce eu numesc hrana pentru suflet, sau ambrozia zeilor stoner-ului.

O alta gasca superba de polonezi a urmat pe scena de la Quantic, si anume Sunnata, care in dialectul urdu inseamna “liniste”, sau conform definitiei: “Calitatea sau starea de a fi liniștit; libertate fata de zgomote, agitație, tulburări sau excitare; nemișcare; liniște; calm”, asadar, urma sa avem parte de ceva cu totul deosebit, si chiar am avut! Infiintata relativ cam in aceeasi perioada ca si Weedpecker si avand si ei pana in prezent tot 3 albume scoase, Sunnata este adepta unui stil foarte propriu si cat se poate de original in abordare, cu un amestec de stoner la baza, garnisit cu reale elemente de doom si post-atmosferic, totul culminand cu pasajele oarecum atipice de psychedelic marca proprie. Timp de mai bine de o ora, cei 4 membri ai trupei ne-au incantat auzul cu un sound apasator, dar extrem de catchy si deloc simplu. Cu o voce remarcabila (cea mai buna voce de la aceasta editie de Soundart fara nici o ezitare) si cu pletele in vant mai ceva ca la trupele de epic-folk metal finlandeze (stiu, e funny, dar na, trebuia sa o zic), cu o percutie chiar deosebita si extrem de dificil de executat, cu niste pasaje apasatoare de parca eram martorii Apocalipsei si cu un sound cand abraziv, cand vizionar, cred ca Sunnata a fost trupa festivalului pentru majoritatea (exceptand evident Riverside din ultima seara, pentru care acest festival s-a organizat pana la urma anul acesta in luna martie si nu in mai, cum era de obicei), dar nu si pentru mine (iar aici intervine strict latura mea subiectiva, pe care mi-o voi explica cu lux de amanunte in cele ce urmeaza). Pentru a-mi sustine cele de mai sus voi apela putin la religie si la conceptele de Dumnezeu si Satan, tocmai pentru a face niste asocieri, care unora dintre voi o sa li se par cel putin simpatice. Asadar, pentru mine, Jimi Hendrix este Dumnezeu, in timp ce Black Sabbath este Satan. Daca Weedpecker este in egala masura creatia celor 2 de mai sus, in schimb Sunnata este doar creatia lui Satan si cumva ii lipseste Dumnezeu, ii lipseste acel echilibru esential pentru mine. Lipsesc cu desavarsire acele riff-uri dementiala marca inconfundabila Jimi! iar asta cumva pe ine ma lasa rece! Nemaifiind de ceva vreme fan al curentului doom metal (dar inca mare fan Black Sabbath pana voi muri, stiu, e o contradictie, dar cumva imi place doar Tatal Creator, nu si fiii lui) stilul Sunnata pentru mine este unul fain, extrem de bine pus la punct, ba chiar cu note de originalitate, dar care ma lasa insa rece. De aceea am avut constant vibe-ul in timpul concertului ca se canta aceeasi melodie la nesfarsit, aceleasi riff-uri cumva limitate de absenta in ADN-ul trupei a prezentei magiei lui Hendrix si deci pentru mine Weedpecker rules, Sunnata doar mi-au placut si atat, dar ca si in cazul ungurilor de la Perihelion , m-au cam plictisit.

Cumva aveam nevoie de un restart si stiam ca asta imi vor oferi cu siguranta dementii de greci de la Planet of Zeus! Ii mai vazusem doar o singura data live, in 2014 in Club Fabrica, iar asta a coincis si cu cea de-a 2-a pereche de ochelari sparta in timpul unui concert, pentru ca a fost nebunie curata!!! Avand la activ 4 albume de studio, ultimul lansat in anul 2016 (Loyal to the Pack) si cu aproape 20 de ani de activitate, cumva stilul lor de “mandru ca sunt un american sudist adevarat”, adica southern metal-ul lor, mixat cu elemente de stoner si groove, in combinatie cu vocea lui Babis, una cat se poate de directa si curajoasa, la limita dintre cantat si zbierat, alaturi de riff-urile dracoase ale chitaristului Yog, fac din Planet of Zeus probabil cea mai tare trupa de heavy-rock a Greciei, cu o baza de fani extrem de solida. In cele aproximativ 80 de minute, cat a durat concertul, temerarii greci ne-au oferit melodii cam de pe toate albumele lor, si anume, au cantat “Something’s Wrong” de pe “Eleven the Hard Way” (2008), primul lor album de studio, si apoi au continuat cu celebrele melodii “Leftovers” (preferata mea de la ei) si “Vanity Suit” de pe “Macho Libre” (2011), au adus in atentia noastra apoi “The Great Dandolos”, “Second Coming”, “A Girl Named Greed” si “Burn This City Down”, de pe celebrul lor album din 2014 “Vigilante”, in timp ce ultimul album a fost extrem de bine reprezentat si el de melodii precum “Loyal to the Pack”, “Them Nights”, “Your Love Makes Me Wanna Hurt Myself” sau “Little Deceiver” (melodie pe care au dedicat-o tuturor femeilor prezente la concert, dar si una din melodiile mele preferate de la ei). Si nu aveau cum sa nu faca si un bis dupa un astfel de concert superb, si cum altfel sa faci un bis, daca nu cu “Vigilante”, o alta melodie preferata de mine din repertoriul lor, deoarece aduce un vibe de anii ’50, in stilul Lil’ Richard sau B.B. King, cu riff-uri nebune si aroma de blues, iar ca reteta sa fie una cat se poate de veridica, Yog chiar avea o chitara retro, cu maneta, precum avea Elvis sau Mungo Jerry in urma cu 60 de ani, prin care iti modulezi manual sunetul (sper ca nu am zis vreo aberatie). Oricum, genial concert si geniala trupa, nu am putut sta locului si m-am zbenguit de mama focului pe tot parcursul show-ului oferit de greci si sper sa-i revad la o noua partida de dans (da, lumea chiar a dansat, si a dansat frumos). Urma ziua cu numarul 3, ultima de la Soundart, cea care avea sa ne aduca pe scena de la Quantic un nume enorm pentru universul prog – Riverside, dar si alte 2 necunoscute noua – Lesoir din Olanda si mai ales Viper Soup Complex din exotica insula a Maltei. Deci, o alta zi plina de muzici excelente!

 

Cronica realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce.

Photo credit: Octavian Teodorescu

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu