Recenzie concert Amenra in Club Quantic – 8 noiembrie 2019

Sunt situatii in viata cand hazardul si mai ales imprevizibilul pot juca roluri extrem de importante. In cazul meu, imprevizibilul a fost unul cat se poate de favorabil, deoarece, pana cu doua zile inainte de concert, eram sigur ca nu voi ajunge sa-i vad live, pentru a doua oara in viata mea, pe Amenra, deoarece aveam planificata o iesire din oras, dar o vizita subita la spital, plus imposibilitatea de a mai putea efectiv pune in pamant piciorul stang, m-au redirectionat catre o noua reintalnire cu una dintre cele mai interesante trupe live din lume.

Concertul a debutat cu trupa australiana de post-sludge metal YLVA, pe care insa am ratat-o din pacate, si ascultandu-i ulterior am realizat ca am pierdut probabil una dintre cele mai bune trupe de sluge care ne-au vizitat tara in acest an, dar m-am putut totusi bucura de o alta trupa din deschidere, si anume E-L-R din Elvetia, infiintata la initiativa a 2 prietene, in urma cu aproximativ 2 ani, si care abordeaza un mix de post-doom, cu ambiental, minimalist, atmosferic si shoegaze, un frumos amalgam plin de trairi intense, o trupa tanara, dar care stie exact cum sa puna problema atunci cand vine vorba despre actul creator. Avand la activ un EP lansat in decembrie 2018, constand din doua melodii, un preambul practic la albumul pe care E-L-R l-a lansat pe data de 27 septembrie 2019 si care s-a bucurat nu doar de aprecierea fanilor si a criticilor muzicali, dar si a unor membri de breasla, care si-au lasat amprenta in realizarea acestui material discografic (cunoscuta Ryanne van Dorst de la trupa Dool furnizeaza voce la melodia “Lunar Nights”, in timp de liderul trupei Amenra, vocalul Colin H. van Eeckhout, isi ofera si el vocea pe una dintre melodii, dar si hurdy-gurdy pe intro-ul melodiei de debut). Asadar, desi nu stiam aceasta trupa pana in ziua concertului, atat ascultarea integrala a primului lor album, amintit mai sus si intitulat “Maenad” (Menade, intr-o traducere libera, sau Bacante, adica insotitoarele zeului vinului Dionysos/Bacchus), dar mai ales prestatia lor scenica si frumusetea celor doua membre ale trupei (chitara solo si chitara bas), m-au convins ca E-L-R chiar este o trupa de urmarit si pe viitor si mi-ar placea sa le revad pe fete live, de ce nu, cu un nou material discografic.

Orice concert Amenra este o adevarata experienta, atat muzicala, cat si vizuala, este o sinestezie a artelor, orchestrata magistral de catre solistul vocal Colin H. van Eeckhout, a carei voce, desi personal nu prea ma prinde, dat fiind timbrul vocal pe parte de growl de provenienta mai degraba de post-hardcore/screamo/emo, in loc de sludge/death/black cum prefer eu, totusi are o voce aparte in tot peisajul post-doom sludge, iar partile de voce clean sunt pur si simplu minunate. El, impreuna cu chitaristul Mathieu J. Vandekerckhove si tobosarul Bjorn J. Lebon, au pus bazele trupei in urma cu 20 de ani, facand practic din Amenra un brand la nivel de tara, din punctul meu de vedere cand spui Belgia te gandesti automat la aceasta trupa, o trupa etalon pentru toata suflarea underground, un stindard al miscarii culturale alternative europene, care impreuna cu alti artisti din tara natala au infiintat in anul 2005 colectivul “Church of Ra”, un colectiv menit sa ajute artistii promitatori aflati la inceput de drum.

Despre discografia lor, intitulata sugestiv “Mass” si impartita pana in prezent in sase capitole, pe parcursul a 15 ani, pot spune ca odata ce o asculti (si e musai sa o asculti atat cap-coada, cat si in ordinea cronologica a lansarii albumelor, pentru a o intelege intru-totul, este ca un tot unitar) te cufunzi intr-un abis dictat de vocea si versurile ravasitoare ale lui Colin, si totodata simti toata acea presiune fenomenala creata maiestuos, cum apasa asupra fiecarui os din corp, asupra psihicului prins parca intr-un tub al lui Torricelli, care incearca sa evadeze in zadar din mercurul care-l inunda, iar acest sentiment atinge cote paroxistice odata cu terminarea lui Mass III (probabil cel mai bun album al trupei), dupa care vine refularea, degajarea si resemnarea in fata mortii, totul se limpezeste, iar ascultatorul este supus unui proces evident de spleen, de melancolie impinsa la extrem, odata cu ascultarea lui Mass VI (care este de altfel si cel mai melodic album al trupei), actul intitulat “A Solitary Reign” (melodie cantata si in cadrul concertului) fiind un bun etalon al sentimentelor descrise mai sus.

Cat despre concertul in sine, care a durat usor peste o ora si care poate fi vizionat integral pe youtube (multumim pe aceasta cale celor de la Headfullofnoise), pentru cei care l-ati ratat, desi veniti sa promoveze ultimul album (dupa cum in 2014 au venit sa promoveze Mass V), acestia nu au neglijat nici albumele mai vechi, concertul fiind practic o incursiune prin mai toata discografia lor, inceput cu un sunet metalic de bare de fier lovite intre ele intr-un ritm solemn, sacadat, si continuandu-se cu melodia “Boden”, extrasa de pe Mass V, apoi feerica “Plus Pres De Toi” de pe Mass VI, trecandu-ne apoi evident si prin Mass III prin intermediul piesei “Razoreater”, calatoria indreptandu-se catre Mass IIII cu ajutorul melodiilor “Thurifer” si “Terziele.Tottedood”, revenirea la Mass III prin “Am Kreuz” si totul culminand cu aducerea ascultatorului in prezent prin superba melodie “Diaken” de pe Mass VI.

Doua remarci as avea de facut cu privire la actul lor scenic, si anume ca nu stiu daca pe parcursul concertului Colin s-a intors de maxim 5 ori cu fata catre public, dar este stiut faptul ca stilul lui de a canta implica multa emotie, pe care nu si-o poate canaliza intr-un mod corect si eficient decat daca alege sa cante cu spatele la public, si cumva ma regasesc si eu in aceasta stare anarhica a lui, de “me against the humanity” si chiar il inteleg si mai ales, cum am mai putea sa-i vizualizam impresionantul tatuaj pe care-l are pe tot spatele, daca nu ar adopta o astfel de pozitie fata de noi, publicul. In al doilea rand este stiut si faptul ca Amenra nu vine niciodata la bis, oricat de mult ar incerca cei din public sa-i recheme pe scena, odata terminata treaba, ramane definitive, si din nou ii inteleg, deoarece actul lor scenic, este unul bine pus la punct si mai ales calculat, cu un intreg vizual pe fundal, care se deruleaza in fata noastra tocmai pentru a te introduce intr-o anumita stare, care odata terminata, nu are cum sa se mai poata reintoarce, asadar, prin bis s-ar corupe tot acest act de sorginte individualo-ritualistic.

Si cum tot ce este deosebit se termina intr-o clipita, nici nu am realizat cand au trecut cele peste 60 de minute de concert, actul in sine tinandu-ma cu sufletul la gura de la primul si pana la ultimul accord. Sper sa-i pot revedea cu fiecare ocazie ivita, si sa nu mai fie nevoie pe viitor de spital sau de alte evenimente neplacute, care sa ma aduca intr-un final la concertul lor d.p.d.v. conjunctural, ci totul sa se intample doar datorita propriei mele vointe si mai ales dorintei de a-i revedea cu zambetul pe buze si cu sufletul pregatit pentru o alta doza masiva de presiune launtrica, dupa cum doar o trupa ca Amenra stie sa ti-o livreze in cel mai sludge mod posibil.

 

O cronica realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu