Dream Theater – “Distance Over Time” (cronica album)

In primul rand, si vreau sa mentionez asta inca de la bun inceput, aceasta cronica va fi una atipica, deoarece nu am de gand si nici nu am intentionat vreodata sa o scriu analizand ultima creatie a celor de la Dream Theater piesa cu piesa, ci mai degraba vad acest nou album ca pe un tot unitar pe care-l voi filtra tocmai prin intermediul albumelor mai vechi, asadar vom avea mai multe comparatii si chiar antiteze prezente de-a lungul cronicii.

Cine este si cine se afla in spatele Dream Theater nu are rost sa mai spun, pentru ca ori stiti si ar fi pierdere de vreme sa o fac, ori daca nu stiti cu siguranta nici nu veti citi aceasta cronica, pentru ca e clar ca nu reprezinta un punct de interes pentru voi muzica lor complexa si nu chiar usor de ascultat de catre oricine.

Mai degraba haideti sa va spun o scurta povestioara personala, cum i-am descoperit eu pe Dream Theater si cum am oscilat de la cel mai mare fan la non-fan si din nou, in prezent, fan. Undeva prin 1995, pe vremea cand gaseai casete garla pe la Piata Romana si pe la Universitate si inca nu exista Legea Copyright-ului si fiecare putea vinde muzica contrafacuta cat dorea si la preturi mici, intr-o tara inca dominata de un puternic ecou neo-comunist (nu ca s-ar fi schimbat ceva dupa 25 de ani), un copil de 12 ani, cu o alocatie de 19 lei (pretul unei casete audio varia intre 3 si 5 lei), incerca sa-si croiasca loc printre adulti, pentru a se holba la toate acele casete si sa se frustreze ca nu avea decat 19 amarati de lei in buzunar cu care nu-si putea cumpara mai mult de maxim 6 casete pe luna…ce sa cumperi, ce sa nu cumperi din marea de casete prezente peste tot? Totusi, singurii care prezentau o garantie a calitatii (stiu, suna mega dubios ce spun acum, dar chiar si printre falsificatori, exista unii mai tari ca altii) erau cei de la Digital Records (sau, dupa cum imi spunea tata, “sa nu cumperi decat de la aia cu bufnita”, pentru ca aveau ca si simbol o bufnita), in spatele caruia se afla dl. George Padure (actualmente detine Pro Rock), un adevarat gentleman printre haimanale, daca ma pot exprima asa, un om care nu doar facea bani din muzica, dar si stia multa muzica si mai ales respecta cerintele clientilor, de a inregistra albumele complete si la o calitate a sunetului buna spre foarte buna. Doar ca la vanzare la taraba se afla de cele mai multe ori un prieten de-al d-lui Padure, pe numele sau Attila (sigur unii dintre voi mai de varsta mea asa il stiti), un tip mai dificil, dar care uneori avea cate o sclipire, iar intr-una dintre aceste sclipiri imi spune: “tinere, iti recomand asta!”…si sigur ati ghicit ce: “Images and Words”, albumul etalon pentru un nou inceput al muzicii progressive, albumul care m-a facut sa visez cu adevarat pret de ani de zile, albumul care m-a facut inca de la prima autitie sa devin un fan inrait DT. Am aflat ulterior ca au deja un nou album scos “Awake”, pe care nu-l credeam in stare ca ma va face sa-l dau la o parte pe “Images and Words”, dar a reusit, mai ales impreuna cu EP-ul “A Change of Seasons” si am ramas cu ele pana la un alt capitol important din istoria prog metal-ului, si anume: “Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory”, care m-a facut sa plang si sa rad de multe ori, care m-a bulversat si m-a coplesit, cu toata acea poveste superba a unei reincarnari si a sfarsitului tragic a personajului principal din viata anterioara. Si nu credeam ca va mai exista vreodata vreun alt album mai bun ca “Metropolis II”, asta pana cand mi-am cumparat, de aceasta data pe CD, dar tot fake, de la Kardiac Records (niste baieti frumosi aflati in gang-ul de la Universitate) “Six Degrees of Inner Turbulence”, primul dublu album din cariera trupei, un album cu totul schimbat fata de anteriorul, practic reprezenta definitia prog metal-ului de inceput de secol XXI, intr-un an 2002 plin de trupe faine, an 2002 care a culminat pentru mine cu a merge si a-i vedea live pe DT pentru prima oara in viata mea (si prima oara cand acestia ne calcau granitele) pe data de 4 iulie, la Arenele Romane (cadou de la tata ca trecusem practic BAC-ul cu bine si urma sa-l iau cu nota mare, desi a 2-a zi dimineata urma sa dau ultima proba, Educatie Fizica, la care nu am luat tocmai o nota stralucita).

Au urmat in ordine “Train of Thought”, “Octavarium” si “Systematic Chaos”, albume care mi-au placut, dar care cumva au produs o prima ruptura intre mine si DT, cumva, parca le lipsea brusc ceva si nu mai aveau inspiratia de altadata in a mai crea albume unicat. Au aparut intre timp Ayreon si Arjen Anthony Lucassen’s Star One in viata mea, dar si The Tea Party (o alta trupa incredibila despre care mi-ar placea sa va povestesc la un moment dat, dar nu acum) si incet incet m-am indepartat si mai mult de DT. A 2-a mare ruptura s-a produs atunci cand am aflat ca Mike Portnoy va pleca din trupa (si fiind un mai mare fan MP decat John Petrucci), a contribuit si mai mult la detasarea mea fata de ei, dar cumva au revenit in atentia mea cu albumul omonim, lansat in anul 2013, care este unul chiar bun, facandu-ma sa merg si sa-i vad din nou live in 2014 la Romexpo. Dupa care, dezastru!!! “The Astonishing”, acea poveste kitsch Ayreon wanna be, lipsita de gust si situata la nivelul imaginatiei unui copil de 12 ani care toata viata lui a vazut doar filme cu Van Damme si Jackie Chan, avand peste 2 ore de plictiseala totala de nedescris, cu o voce parca inecata si lipsita de orice fel de sclipire, cu sabloane peste sabloane si un Mike Mangini care nu avea cum sa se ridice vreodata nici macar la batul stang ala rupt a lui Portnoy, cu un Petrucci deja imbatranit si lipsit de inspiratie, parca neputincios in a mai crea ceva fain de unul singur. Era clar ca buna ziua ca DT pentru mine sunt morti si nu au cum sa ma mai surprinda vreodata cu ceva fain! Dupa mai bine de un deceniu in care le-am fost mai mult decat fan si un alt deceniu in care am pendulat intre simpatizant si usor dezamagit, anul 2016 a adus si concluzia, si anume aceea de a nu mai asculta vreodata DT, o trupa care nu mai traieste decat din amintiri.

Asta pana la final de 2018, cand, incepand cu decembrie 2018 si pana in februarie 2019, rand pe rand, 3 dintre melodiile noului album si-au facut aparitia pe youtube, iar un prieten mult mai tanar m-a sfatuit sa le ascult, ca suna bine. Mi-am spus in sinea mea “de ce nu?” si am dat play…si cumva ceva s-a miscat in mine, ceva profund, ceva ce m-a facut sa-mi doresc sa ascult tot albumul nou, un mix de curiozitate cu incantare si o reala surprindere placuta, un feeling pe care nu-l mai avusesem fata de ei din 2007, de la “Systematic Chaos”. Ascultandu-l pret de cateva ori am realizat ca e ceva cu totul schimbat fata de fiasco-ul de pe “The Astonishing”, ceva cu mult in bine, ca si cum s-ar fi intors la perioada 2003 – 2007. Tobele si vocea m-au surprins la modul cel mai placut (pentru ca pe LaBrie nu-l mai credeam in stare ca mai poate duce, iar pe Mangini nu-l credeam deloc), chitara era din nou la cote inalte, iar clapele lui Rudess redevenisera din nou etalon pentru ceea ce inseamna cu adevarat DT. Intr-un an in care si Devin Townsend si Opeth si Soen si Evergrey si Agent Fresco si chiar si Tool au scos sau vor scoate albume noi, cumva si DT trebuia sa fie acolo prezenta, si nu doar cu numele, dar mai ales d.p.d.v. muzical si creativ. O trupa de prog care nu e capabila sa scoata 2 albume consecutive diferite, nu este trupa de prog, poate fi de heavy metal sau de hardcore clasic sau de thrash ori deathcore, dar in nici un caz de prog. De aceea se si cheama asa acest gen muzical, pentru ca reprezinta o progresie, iar de la album la album trebuie sa evoluezi si sa te autodepasesti, cumva ultima creatie devine propriul prag pe care va trebui sa-l depasesti cu urmatoarea creatie, cee ace la DT nu se mai intampla de ceva timp.

Chiar daca albumul are sub o ora in lungime (sau putin peste o ora, cu tot cu minunatul bonus track “Viper King”, in purul stil Deep Purple, mai ales prin prisma clapelor oldies a la Jon Lord – un adevarat tribut adus marelui maestru), facandu-l sa fie cel mai scurt album din cariera trupei (exceptand primul album, pe care nu-l iau in considerare, pentru ca nu reprezinta identitatea DT, trupa fiind la inceput de drum si in cautarea unui stil propriu) si fara a avea macar o melodie de peste 10 minute, trademark DT („At Wit’s End” este cea mai lunga melodie de pe album, cu putin peste 9 minute in lungime), totusi melodiile (10 la numar cu tot cu bonus-ul), de sine statatoare ci nu conceptuale, reusesc sa concentreze toata esenta DT si chiar mai mult de atat, reusesc sa readuca acel vibe tipic lor si extrapoland, au reusit sa ma readuca pe mine din nou aproape de Universul Dream Theater, fata de care, in urma cu doar 1 an, eram la ani lumina distanta. Titlul albumului, pentru mine reprezinta acea distanta pe care trecerea timpului nu o altereaza, ramane constanta, ba chiar cumva se micsoreaza, este distanta dintre ei si mine, una mare pana cu putin timp in urma, dar una atat de mica in prezent! Si va fi si mai mica atunci cand ii voi revedea live, pentru a 3-a oara (deoarece in 2017 pur si simplu am refuzat sa merg sa-i vad, imi era jena si m-as fi simtit prost daca as fi mers la concertul unei trupe moarte pentru mine in acel moment), in cadrul Artmania Festival, Editia 2019, in superbul oras medieval-cetate Sibiu. Atunci se va restaura probabil si o buna parte din dragostea pierduta fata de ei. Sper doar sa ma surprinda si scenic placut, dupa cum m-a surprins placut, la modul cel mai neasteptat, si “Distance Over Time”.

O cronica realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu