Albume care mi-au marcat copilaria (Episodul II)

Asadar, astazi vom depana cateva amintiri personale despre Rush – Moving Pictures (data lansarii 12 februarie 1981). In primul rand vreau sa va spun ca Rush este trupa mea preferata all time! Fara nici o indoiala! Si putine trupe au reusit de-a lungul timpului sa-mi puna intr-un fel sau altul la indoiala sau sa tinda spre acest crez, cum ca Rush este fara indoiala cea mai buna trupa de rock care a existat vreodata! Fie ca au fost Gentle Giant, sau Kansas, sau Iron Maiden, sau Ayreon, sau Dream Theater, cumva, fiecareia dintre ele ii lipsea acel esential pe care numai Rush il poate avea, si anume comuniunea perfecta a omului creator cu muzica pe care o compune. Am auzit de Rush prima oara pe la varsta de 5 ani, cand deja stiam cam toate albumele lansate pana la vremea respectiva de catre Uriah Heep, Deep Purple, Foreigner, Jethro Tull, Scorpions, Iron Maiden sau Judas Priest, asadar, aveam o baza solida de comparatie.

Si primul album ascultat in viata mea a fost “Moving Pictures” (urmat apoi la ceva ani distanta de celebrul “2112”), iar prima melodie, evident ca “Tom Sawyer”, melodia care deschide acest magnific album, si stau si ma intreb ce asa intitulat rocker inca mai traieste pe planeta asta si nu stie oare versurile: “A modern day warrior / Mean, mean stride / Today’s Tom Sawyer / Mean, mean pride”?, urmate de sintetizatoarele nebune ale lui Geddy Lee si chitara epica a lui Alex Lifeson, acela degeaba e rocker, parerea mea. Si daca mai adaugam si cele mai grozave tobe din lume ale unicului Neil Peart, rezulta cel mai bun trio din toata galaxia asta, cunoscuta si necunoscuta inca noua.

Prima mea intrebare de copil ciudat (un fel de “young Sheldon”, ca sa intelegeti felul meu de-a fi la 5 ani) adresata tatalui meu a fost: “cati oameni sunt in trupa asta?” (intotdeauna m-a obsedat intrebarea asta cu cati membri sunt intr-o trupa, se pare ca imi placeau de mic cifrele, na…si ma asteptam ca tata sa-mi raspunda minim 4, pentru ca asa stiam eu pana la varsta aia, ca nu poate exista trupa de rock cu mai putin de 4 membri)…si a venit si raspunsul: “3!” “3 in plm!!!” Vorba lu’ Despot! “Cum 3 ma tata?”, l-am intrebat…”esti sigur?”…”Da!”…si in acel moment am luat-o razna…stiti senzatia aia cand sunteti 100 la 100 siguri ca stiti ceva si apoi apare ceva total necunoscut voua pana in acel moment al vietii si va da peste cap toata existenta? Asa si eu…si mai grav ca nu exista net, doar o hartiuta scrisa de mana de George, tipul ala care-i inregistra pe benzi de magnetofon albume tatalui meu…zic: “bah, asta e prost ma, sigur nu stie, sau i-a fost lene sa-i treaca pe toti”…”nu are cum ca doar 3 oameni sa faca treaba de cel putin 5!”…si asa am ramas cu gandul asta pana prin 1990, cand am pus mana pe CD la Concorde ’90 (da, eram mascota acelei firme de inregistrari, iar oamenii aia chiar ma iubeau, si cum naiba sa nu iubesti un copil de 8 ani care vine si-ti da lectii in materie de muzica?)…si atunci am vazut…3! Sa-mi bag picioarele…traisem vreo 3 ani cu impresia ca bietul om a gresit, iar tata nu stie! Damn! A venit si intrebarea tipului de la preluari comenzi: “auzi pustiulica, da’ tu “2112” de la ei stii? Zic: “nu!” Si vrei sa ti-l pun sa-l asculti? Zic evident ca da, iar din acel moment Universul Rush mi s-a deschis precum i se deschidea lui Jean Luc Picard in Star Trek calea cand zicea alora de la motoare sa comute pe hiper-viteza luminii…si uite ca 29 de ani mai tarziu va scriu voua si nu stiu voi cum sunteti, dar eu de fiecare data cand ma gandesc la Rush, sunt pur si simplu extaziat!

Daca la albumele din anii ’70 Neil avea o mai mare influenta in compozitii, la “Moving Pictures”, Alex si Geddy au preluat acest rol de compozitori, in timp ce Neil s-a focusat pe versuri, si ce versuri! De exemplu, la Tom Sawyer, Neil avea sa colaboreze cu poetul Pye Dubois, alaturi de care avea sa lege o frumoasa prietenie si colaborare (Pye a mai scris versuri la mai multe melodii Rush si pentru albumele “Counterparts” si “Test for Echo” de la jumatatea anilor ’90). Si chiar daca nu intelegeam eu la varsta de 5 ani versurile (mai ales ca sunt unele filosofice, cu mai multe subintelesuri), totusi, cumva ma identificam cu acest misterios Tom Sawyer. Mult mai tarziu, dupa adolescenta, am aflat ca este vorba despre rebelul modern, condus de ratiune si cunoastere, departe de a avea vreun Dumnezeu sau de a fi afiliat la vreun Guvern sau Organizatie Nationalista, un om caruia ii place sa calatoreasca si sa descopere toate filosofiile si obiceiurile oamenilor, insa fara a se contopi sau identifica cu ei, un fel de Luceafar modern, iar din acel moment am tanjit spre a fi si eu intr-o oarecare masura un fel de Tom Sawyer, de a ma ghida dupa acest crez al omului pur filosofic, care se bazeaza pe cunoastere, pe ratiune si pe empatie, dar si pe o distanta calculata fata de oameni, fara a se prinde in hora lor, cum spunea Eminescu. Daca as putea sa fiu doar un Observator al oamenilor si un muritor aflat in permanenta in fata Cunoasterii Absolute, ar fi perfect. De altfel celebrul lor logo la asta si face referire, la Omul surprins in fata Pentagramei, simbol al intelepciunii, cunoasterii si nesupunerii fata de nici un sablon.

Dupa Tom Sawyer, nu ma asteptam sa mai urmeze ceva atat de bun si eram ferm convins ca e genul ala de trupa care are cate un hit per album, iar restul melodiilor sunt de umplutura, dar mare mi-a fost surpriza cand rand pe rand, una dupa alta, fiecare melodie de pe album ma lovea ca un ciocan in crestetul capului, de la captivanta si distopica Red Barchetta la minunatia instrumentala si virtuozitatea celor 3 protagonisti demonstrata din plin pe YYZ, de la balada albumului Limelight la probabil cea mai buna melodie de pe album si una dintre cele mai bune creatii Rush ever The Camera Eye, ajungand la melodia care de fiecare data cand o ascultam imi dadea fiori pe sira spinarii si-mi facea pielea de gaina Witch Hunt, cu acel intro demonic si finalizand cu probabil cel mai captivant refren de pe intreg albumul, dat de finalul melodiei Vital Signs, albumul de doar 40 minute lungime este o bijuterie a muzicii rock in general si in speta a rock-ului progresiv, practic a acumulat toata frumusetea si toata esenta albumelor anterioare, de la virtuozitatea si agresivitatea lui Fly By Night sau Caress of Steel, la ingeniozitatea cu tenta SF a lui 2112 si de la creativitatea abundenta si obsesiva a lui A Farewell to Kings sau Hemispheres in aceeasi nota SF la melodicitatea excesiva si molipsitoare a lui Permanent Waves.

Moving Pictures incheie practic prima era din cariera trupei, cea cu preponderenta prog si deschide usa larg pentru o noua etapa, si anume una in care synth pop-ul isi face loc din plin, perioada anilor ’80 dominata de Depeche Mode, de sintetizatoare de sunet si mai putin de riff-urile clasice de chitara. Este cel mai bine vandut album din intreaga cariera a trupei, avand peste 4 milioane de exemplare vandute doar in SUA, certificandu-l astfel cu de 4 x Discul de Platina de catre Recording Industry Association of America (RIAA). Nici un alt album ulterior, fie ca au fost cele mai experimentale din anii ’80, sau cele de “reintoarcere la radacini” din anii ’90 nu au mai reusit sa se ridice la faima, la maretia si la gloria lui Moving Pictures. Pentru mine ramane albumul care m-a facut sa ma indragostesc iremediabil de muzica si de tot ceea ce reprezinta Rush.

Mi-a parut tare rau cand la inceput de 2018 au anuntat pe paginile lor de socializare ca trupa a ajuns la final de drum, ca Neil a decis sa se retraga din viata muzicala, ca urmare a unei suferinte mai vechi si mai ales ca urmare a faptului ca nu mai este capabil din punct de vedere fizic sa mai performeze melodiile cu aceeasi intensitate si acuratete, stare pe care Neil a prevazut-o cu mai bine de 35 de ani in urma, atunci cand a compus melodia Losing It de pe albumul Signals, gandindu-se inca de pe atunci cu oroare la drama oricarui muzician de geniu care ajunge la varsta la care nu mai poate canta, a balerinei care nu va mai putea dansa sau a pictorului a carui mana nu-l va mai asculta, adica cu alte cuvinte la faptul ca toti suntem muritori si toti pierdem lupta cu scurgerea implacabila a timpului. Am realizat apoi ca a fost decizia cea mai inteleapta pe care atat Neil, cat si Alex si Geddy o puteau lua, dat fiind faptul ca pe de-o parte nu mai puteau canta fara Neil, pentru ca n-ar mai fi fost Rush, iar pe de alta parte sa continue sa mai cante asa cum au facut-o de exemplu la includerea in Rock & Roll Hall of Fame din anul 2013, cu un Neil vizibil obosit si un Geddy a carui voce a sunat cel putin bizar, ca sa nu spun altceva, mai bine nu! Mai bine prefer sa le pastrez amintirea vie, asa cum ii stiam eu cand eram mic, ca fiind drept cea mai incredibila trupa care a existat vreodata pe planeta asta si totodata sa raman cu eternul regret in suflet ca nu am apucat sa-i vad si eu vreodata live…