17 iulie 2026 Andrei Zbîrnea 0

Cronică de concert BEAT, 13 iulie 2026, Arenele Romane

Când magnetismul grupului e mai mult decât suma magnetismului fiecărui membru în parte

„Dacă nu ar fi fost King Crimson, am fi fost ceva mai liniștiți. Câteva sute de trupe de progresiv nu ar fi existat. De exemplu Leprous„. E prima replică pe care mi-o amintesc de la show-ul BEAT (Adrian Belew și Tony Levin din King Crimson, Danny Carey de la Tool și inegalabilul Steve Vai). Aceeași voce, a unui bărbat de 60-65 de ani (sper să fi aproximat bine), care a prins în timp real discurile Discipline (1981), Beat (1982) și Three Of A Perfect Pair (1984), a nuanțat puțin și ar fi păstrat întreg discul de debut, In the Court of King Crimson (1969), sau măcar monumentala compoziție Epitaph. Cu bemolul acesta m-am liniștit și mi-am ocupat regulamentar locul, chiar în spate, să-mi pot aduna gândurile pentru încă o cronica subiectivă à la Metalforce.

Evenimentul de la Arenele Romane, organizat de BestMusic powered by Metalhead, ne-a adus atât de aproape de casă cea mai bună versiune King Crimson a prezentului. Și, spre rușinea mea, o redescoperire a unui segment prog optzecist, pe care l-am cam ignorat de-a lungul timpului. Cred că au fost și alți curioși precum subsemnatul care s-au dus acasa după spectacol și au dat play și la restul discografiei, nu doar la In the Court of King Crimson. Later edit: e joi și tot n-am terminat compozițiile lui Robert Fripp. Mai am discurile de după 1990.

Supergrupul BEAT a împărțit seara în două, iar diferența mea preferată între acte a fost metamorfoza lui Steve Vai. Dacă în partea cu lumina a concertului, genialul chitarist a fost un soldat (aproape) cuminte, care s-a ținut de partitură, la lăsarea întunericului l-am avut pe Steve being Vai. Pentru foarte puținii care nu-l cunoșteau pe chitaristul american, tranziția a părut ca o formă de Deus ex machina.

BEAT-ul primei secțiuni

Adrian Belew (voce și chitară), Tony Levin (bas), Danny Carey (percuție) și Steve Vai (chitara solo) au intrat maiestuos pe scena de la Arenele Romane. Totuși, bateristul legendarei trupe Tool a adoptat stilul vestimentar mikeportnoyan încă de la început. Lejer, de vară, în contrapartidă cu eleganța celorlalți trei colegi din band. BEAT e în răspăr cu ceea ce se cântă azi. Fiecare notă e pur și simplu mesmerizantă. În plus, magnetismul grupului e mai mult decât suma magnetismului fiecărui membru în parte.

În ceea ce privește publicul din Parcul Carol, aș spune doar că a fost pestriț și curios, iar seniorii au avut o pondere însemnată în masa de spectatori. Cu siguranță ne-am conectat cu parfumul progului optzecist, care a integrat cu măiestrie influențe pop și disco.

Pe măsură ce piesele curgeau, mi se derula în sensul acelor de ceasornic, dar și invers, întreaga istorie a fenomenului progresiv. Care a început și cu King Crimson. Și mi-am mai dat seama de ceva: pot devora o muzică pentru creier și fără să fi urmat conservatorul sau studii muzicale aprofundate.

Încă ceva semnificativ: groove-ul celor 287 de ani de BEAT (suma vârstelor celor 4 magicieni de pe scenă) este vioi, elaborat și teribil de proaspăt. Cum scriam și într-un comentariu pe Facebook, m-aș bucura să am energia de la 80 de ani a lui Levin când voi fi împlinit 60.

BEAT-ul celei de-a doua secțiuni

Lăsându-se înserarea peste Parcul Carol, am înțeles semnificația acestui 13 iulie 2026 în povestea mea cu muzica. Concertul BEAT se pliază unu la unu pe ceea ce-mi amintesc de la spectacolul Nick Mason’s (Pink Floyd) Saucerful Of Secrets. Tot în același spațiu, cu patru ani și o lună în urmă. Istorie, nu marketing. Imaginație, nu show. Autenticitate, nu exploatarea unui brand (Salut, Roger Waters!).

Chiar dacă am stat cel mai în spate, în locul în care sunetul e cel mai cristalin în incinta Arenelor Romane (am mai povestit despre poziția strategică și cu alte ocazii), i-am simțit clipă de clipă pe fiecare dintre cei patru protagoniști. Danny Carey e mereu în elementul lui, poate să cânte orice, sunt foarte fericit că l-am prins. Poate urmeaza un Tool, cine știe? Lordul Levin nu iese din partitură, e raza etern crimsoniană, lăsat ca responsabil CTC (Control Tehnic de Calitate) de însuși zeul Robert Fripp.

Steve Vai e magicianul care poate scoate 10.000 de iepuri din joben la fiecare 60 de secunde. Fostul elev al lui Joe Satriani, care și-a cam depășit maestrul la tehnica în regim de viteză, a smuls ropote de aplauze la fiecare solo King Crimson reinterpretat în manieră personală. În fine, Adrian Belew – entertainerul, solistul și voioșia întruchipată – îmi va rămâne fixat pe retină datorită vocii fantastice de la 76 de anișori și a pantalonilor roșii extrem de fashionable.

În partea a doua, BEAT a sunat mult mai atmosferic, mai ales pe Red și pe Three of a Perfect Pair, care sunt printre preferatele mele. De altfel, dacă ar fi să recomand un kit de start/supraviețuire King Crimson, format din trei discuri, acesta ar conține: In the Court of King Crimson (1969), Larks’ Tongues in Aspic (1973) și Three Of A Perfect Pair (1984), cel din urmă fiind parte integrantă a show-ului celor patru cavaleri ai BEAT-ului.

O amintire care probabil rămâne unică, la fel ca și întâlnirea cu Savatage de pe 21 iulie. Să tot fie așa seri!