31 ianuarie 2026 Andrei Zbîrnea

Cronică de concert Leprous, Ihlo și Crystal Horizon, 28 ianuarie 2026, Quantic

Umanul cu față inumană și inumanul cu față umană

Nu se întâmplă foarte des să se alinieze planetele și să ai parte de 3 prestații impecabile în aceeași seară, și mai ales să fie toate sub umbrela îngustă a metalului progresiv. Unde mai pui că norvegienii de la Leprous, britanicii de la Ihlo și norvegienii de la Crystal Horizon au avut fiecare dintre ei o pâlnie prin care au cernut propria versiune a acestui fenomen extrem de nișat. Și asta mi-a gâdilat foarte mult simțurile, mai ales că nu mai fusesem la un concert de prin noiembrie.

Evenimentul organizat de Rockstadt Extreme Fest și Clubul Quantic a fost a VII-a mea întâlnire cu muzica trupei care a oferit în ultimul deceniu albume memorabile, precum Malina (2017), Pitfalls (2019) sau mai recentul Melodies of Atonemement (2024), sub cupola căruia se desfășoară Leprous – European Tour Pt. 2.

Au fost două lucruri care m-au bucurat foarte tare în seara de la Q., una de natură globală și alta de natură personală. Prima: nici nu mai știu câte concerte au avut Einar & Co. în România, însă e o mare bucurie că fac sold-out, în București. A doua: un prieten spunea, într-un mesaj pe Whatsapp, după spectacol, că Leprous au toate datele să fie o formație mult mai mare și mai populară decât reprezintă în prezent. Tot el afirma că, „au good catch, refrene bune, pot face chestii groovy, sunt maeștrii build up-ului și le poți arăta părinților piese cu ei înainte să mergi la spectacol.”

Dar să o luăm din aproape în aproape, așa cum v-am obișnuit deja în textele mele de pe Metalforce.

Crystal Horizon – verișorii mai mici ai Leprous

Mi-am format un obicei de a-mi face temele cu trupele de deschidere în preziua sau chiar cu câteva ore înainte de spectacol. Cu Crystal Horizon a fost dragoste la prima audiție atât pe stream, cât și la Quantic, pe scenă. Tinerii muzicieni din Kristiansand au avut un început așezat, ca un somn netulburat într-o liniște perfectă. Vocea e sprijinită doar de un bas surd, de o tobă mângâietoare și de un sintetizator care aproape plutește. Mai mult, avansând prin cele 30 de minute pe care le-au avut la dispoziție Crystal Horizon, ne dăm seama că aceștia reușesc să se individualizeze printr-o formă atipică de refren, care e foarte greu de explicat celor care nu au fost de față.

Chiar dacă admirația față de ceea ce au reușit Leprous timp de mai de 20 de ani e foarte la vedere, semnele de progres în cazul trupei de deschidere sunt vizibile. Și nu cred că vor rămâne multă vreme verișorii mai mici ai Leprous, având propria cale de urmat și propriul glas de adus în atenția publicului.

Ihlo, patinând între cerebral și sentimental

Cu britanicii de la Ihlo am schimbat puțin registrul, ajungând într-o zonă dominată de djent. Debutul a fost unul vulcanic, aducând în față un bas efervescent și o voce potrivită mai multor spectre muzicale, nu doar metalului. Dacă ar fi să rezum actul artistic în doar câteva cuvinte, aș spune că arta britanicilor patinează între sentimental și cerebral. Cu influențe solide din deja veteranii scenei (Vola, Tesseract, Haken sau chiar Caligula’s Horse), Ihlo testează apele din mai multe subgenuri și din mai multe decade istorice, trimițând ancore chiar și dinspre Rage Against The Machine.

Dacă ar fi să pun degetul pe o rană, aceea ar fi că piesele par uneori înghesuite și nu sunt lăsate să respire. Totuși, chitaristul Rob Mair mi-a lăsat o impresie foarte bună și mă aștept la solo-uri încă și mai spectaculoase într-un timp nu foarte îndepărtat. Cu două albume la activ, Union (2019) și Legacy (2025), Ihlo au toate șansele să fie trecuți pe harta metalului progresiv cu accente de djent în următorii 3-5 ani și să aibă propriile turnee la nivel european.

Setlist Ihlo

Legacy
Haar
Replica
Source
Cenotaph
Union

Leprous – Particulele microscopice din mișcarea browniană

Dacă vrei să zăpăcești un posibil viitor aficionado de rock și metal progresiv, dă-i să asculte Leprous la început de drum. Nu va găsi solo-uri flamboaiante de chitară, se va întreba constant ce caută bucățile astea de pop într-o muzică ce ar trebui, insist, ar trebui să evite locurile comune. Mai ales că noi suntem metaliști și rockeri din tată în fiu (vocea judgemental pe care am avut-o și eu multă vreme). Același băiat sau aceeași fată ar putea trăi foarte multe momente de uluială pe finalul construcției unor piese precum Slave (The Congregation, 2016) sau The Price (de pe același disc minunat).

Pe repede înainte, norvegienii au intrat în forță cu una dintre piesele solide de pe cel mai recent material discografic, Silently Walking Alone (Melodies of Atonemement). A urmat iluminarea printre electro-fiorduri (așa îmi place să mă refer la muzica Leprous) și călătoria prin 6 dintre cele 8 materiale din catalog. Doar Tall Poppy Syndrome (2009) și Bilateral (2011) au fost sărite, al doilea din rațiuni de vot popular. Publicul a urlat cu inima (am fost printre cei mai vocali) pentru Alleviate, una dintre cele mai frumoase balade din secolul al XXI-lea. Iar Alleviate a câștigat duelul cu Forced Entry. Am avut melancolie (Below), glamour pop reinterpretat (Take On Me de la nemuritorii A-ha), dar și un groove pe care l-am simțit între balcanic și massiveattackic pe Like a Sunken Ship.

Finalul a fost epic, aerul doom pogorând pe scena de la Q. prin Slave și apoi prin tristețea organică din Castaway Angels (începută cu o clapă extrem de sensibilă). Imediat a urmat melodia pe care Leprous ar fi putut-o duce oricând la Eurovision, From The Flame. Bisul ne-a arătat inumanul cu față umană prin Atonement și umanul cu față inumană, când outro-ul de la The Sky is Red a produs un spectacol 360, în care cei 5 lepruți (sintagma Lepruț îmi aparține și o folosesc adesea cu prietenii când vorbim despre trupă) + Harrison White (clăparul de turneu) au funcționat ca particulele microscopice din mișcarea browniană.