12 octombrie 2025 Andrei Zbîrnea

Cronică de concert Opeth și Paatos, 11 octombrie 2025, Arenele Romane

Când sunetul de calitate e mai puternic decât frigul din Capitală

Pe Opeth îi ascult de foarte mult timp și nu-mi amintesc exact anul în care am descoperit acest monstru sacru al metalului scandinav. Concertul de pe 11 octombrie, organizat de BestMusic Concerts & Metalhead a fost a patra întâlnire pentru mine cu Mikael Åkerfeldt și colegii lui de trupă, după Rockstadt 2017, ARTmania 2019 și București 2022.

Deși gradele Celsius erau cumva la limită pentru un concert în aer liber, legendarii suedezi, alături de Paatos (formație de progressive din Stockholm) au întreținut atmosfera la un nivel înalt de bună dispoziție, combinată cu momente revelatorii și clipe de virtuozitate.

Și mai e ceva, despre care vei afla dacă parcurgi acest text marca Metalforce până la final. E vorba despre o descoperire minunată, un așa-zis hidden gem, care mi-a fost mereu la îndemână în cei aproape 20 de ani de Arene Romane, dar pe care doar un prieten al unui bun prieten mi l-a oferit aseară cadou.

Paatos – când un mix curios de Massive Attack + Björk se aliniază discursului prog

Pe Paatos i-am ascultat prima oară în preziua concertului și imediat mi-a părut rău că nu m-am apucat de treaba asta ceva mai devreme. Am găsit în repertoriul suedezilor elemente care converg spre Björk, Kalandra și Massive Attack, dar și spre o altă trupă din țara clasciilor ABBA, Gaupa (merită să îi căutați și pe ei).

Vocea Petronellei Nattermalm a dat amplitudine serii încă de la primele acorduri și a zguduit Arenele Romane. Chiar dacă nu s-a confirmat oficial, temperatura locului a crescut imediat cu câteva grade. Motivele au fost în principal muzicale, însă și vinul fiert a fost ce trebuie. Pe unele piese ale Paatos m-a fulgerat un gând: cam așa ar suna zbuciunul interior al islandezei Björk Guðmundsdóttir dacă ar converti durerea în serenitate. În plus, elementele elaborate de jazz/rock fusion construite atent de membrii Paatos au mers unse pe vocea solistei, care urca din ce în ce mai sus, cu cât ne apropiam de sfârșitul actului artistic.

M-am bucurat în special de piesa dedicată fiicei Petronellei, initulată Téa, dar și de bucățile muzicale interpretate în limba suedeză. Pentru a sumariza prima prestație Paaatos în România voi folosi următoarele cuvinte-cheie: armonii cu aromă de scorțișoară (acea tradițională kanelbulle), brăzdate de disonanțe din registul prog, toate sub cupola unui aer doom și gothic. Mi-ar plăcea să mai revăd formația din Stockholm și cu alte ocazii, poate chiar la vreun festival cu specific metal.

Setlist Paatos

Gasoline
Chemical Escape
Beyond the Forest
Ligament
Svart
Téa
Gone
Last Ones of Our Kind

Opeth, încă un periplu de 120 de minute prin istoria rockului și metalului

Nu cred că primul lucru pe care l-aș spune despre Mikael Åkerfeldt ar fi acela că e foarte punctual. Aș afirma că e cel mai înzestrat solist pe trecerea de la vocea growl la vocea clean. Aș zice că dacă n-ar mai merge cu cântatul, s-ar putea apuca lejer de stand-up comedy în engleză sau suedeză. Ar mai fi și altele de zis, însă voi reveni la impresiil de concert.

Opeth au funcționat precum ceasuri elvețiene și au început recitalul la 20:00 cu §1 (Chapter 1) de pe recentul material The Last Will and Testament (2024), despre care am scris deja aici. Debutul poate fi redus la următoarele patru cuvinte: prospețime, forță, imaginație și profunzime. În continuare, fără să forțeze deloc pedala, Åkerfeldt și colegii lui din Opeth ne-au cufundat în tripuri psihedelice, vecine cu sferele visului. Au fost momente când, în ciuda frigului (temperatura se apropia vertiginos de 10 grade), am închis ochii și am savurat fiecare notă. Așa a fost de exemplu la To Rid the Disease, de pe Damnation (albumul meu favorit din discografia Opeth).

Am avut parte de toate în universul Opeth de la Arenele Romane: solo-uri măiestre de chitară de la Mikael Åkerfeldt & Fredrik Åkesson, treceri largi (ce țin aproape de baroc) și generoase între secțiunile cântecelor și chiar omagii aduse istoriei rockului integrate în siajul scandinavilor (cum ar fi de exemplu zonele amintind de orga Deep Purple de pe The Devil’s Orchard).

Și acum, finalul sau despre final. V-am zis de o piatră prețioasă ascunsă pentru finalul cronicii. E timpul să facem unboxing. Cel mai bine se aude la Arenele Romane în tribuna din spate, nu în lateral și nu în fața scenei. Asta mi-a zis un prieten al unui bun prieten și, pentru că nu aveam acces în zona de golden, m-am dus să testez pe tridentul final: Demon of the Fall, Ghost of Perdition și Deliverance.

Iar rezultatul a fost bombă sau slay, cum ar zice reprezentanții Generației Z. Recomand călduros și aș vrea să pot derula până în 2007 și să mai repet figura testării celui mai bun sunet de acolo. Concluzia: e bine când sunetul bate frigul din oraș.

Ne auzim data viitoare la o nouă cronică subiectivă pe Metalforce!