Cronica ARTMANIA FESTIVAL – editia 2019 – ziua 1
Intr-o lume in care incet incet se pune accent din ce in ce mai putin pe calitate si din ce in ce mai mult pe prost gust si cantitate, Artmania a inteles ca a evolua ca si festival de rock, nu inseamna neaparat sa mai aduci doar nume mari, ci mai degraba sa te nisezi pe anumite stiluri muzicale, dar sa lasi o portita mereu deschisa si celorlalte stiluri muzicale, cat si mai ales trupelor mai putin cunoscute pe la noi, dar excelente ca si exprimare muzicala.
Galerie foto Artmania Festival 2019 – ziua 1
Daca in urma cu vreo 2 ani ma luam de organizatorii de la Artmania pentru ca “traiesc din amintiri” si nu prea vor sa se schimbe in ceea ce priveste abordarea fata de un public destul de elitist, dar aflat intr-o continua schimbare, pentru ca noi, cei care mergem constant la Artmania, suntem diferiti de altii, din simplul fapt ca la noi conteaza muzica in primul rand, ci nu bautura sau intalnirea cu prietenii, pe care o putem avea si dupa festival, iar daca nu aduci an de an trupe bune si diversificate, nu tine ca la alte festivaluri autohtone, la care aduci a 10-a oara aceeasi trupa in 5 ani, doar pentru ca da bine la oameni si ai incasari generoase.
Inainte de a-mi incepe subiectiva pledoarie cu privire la ce s-a intamplat in cele 2 zile de Artmania, as vrea sa va precizez ca toate cele 8 trupe participante acest an la festival au fost de cea mai inalta calitate posibila, doar ca evident, om fiind, cu afinitatile mele, unele de moment, altele de-o vesnicie, pe unele le-am “simtit” mai mult decat pe celelalte, le-am avut mai “aproape” de suflet si le-am “savurat” cu o mai mare intensitate interioara.
Asadar dragii mei, Ziua 1, respectiv cea de vineri, a debutat cu o trupa prea putin cunoscuta pe la noi, si anume Fjort din Germania. Adepta a sonoritatilor post-hardcore/screamo, cei 3 nemti au incins bine atmosfera, dand practic un start excelent festivalului, cu un vibe in egala masura energic, dar si profund. Cu versuri ce tin in mare parte de relatiile interumane de dragoste, de prietenie, de multe ori defecte, dar si cu mesaje profunde anti-fasciste si anti-rasiste, baietii s-au ridicat la nivelul asteptarilor fanilor. Personal, mi-au placut mai putin, pentru ca nu prea mai rezonez eu cu acest gen muzical, pe care-l cosider mai adolescentin, mai adecvat unei varste mai fragede si mai tumultoase, si cred ca usor usor ma reintorc la muzica copilariei, la prog-ul anilor ’70 mai alambicat, mai profund si mai complex d.p.d.v. instrumental si cu versuri mai abstracte si mai non-figurative, care mai degraba exprima concepte si nu situatii concrete, mai subtile si mai filozofice. In fine, este doar o opinie pur personala si subiectiva, Fjort fiind o trupa chiar buna de pe scena post-hardcore europeana.
Le-au urmat norvegienii de la Wardruna, care de pe la inceputul anilor 2000 incanta auzurile noastre cu o muzica de mult uitata, si anume muzica traditionala nordica, inspirata din folclorul nordic si din aventurile vikingilor, o muzica readusa practic la viata de catre tobarul de la Gorgoroth – Einar Selvik, alaturi de o mana de artisti deosebiti, printre care si Gaahl, pentru o perioada. Poate ca multi dintre voi ati aflat de aceasta trupa odata cu poularizarea serialului Vikings, trupa semnand practic o buna parte din coloana sonora a acestui serial saga cu vikingi, dar Wardruna reprezinta mult mai mult de atat! Toate acele instrumente medievale ciudate, vocea minunatei Lindy Fay Hella, cat si ritmul, care parca te impinge hipnotic spre pregatirea pentru razboi, face din aceasta trupa o pata de culoare pe la orice festival, ce merita macar o data in viata vazuta live. Personal mi-au placut, dar nici nu mi-as mai dori sa-i revad, nefiind un gen muzical pe care-l ascult de obicei.
Architects, alaturi de Parkway Drive si Avenged Sevenfold reprezinta pentru mine Sfanta Treime a metalcore-ului, 3 trupe pe cat de diferite, pe atat de ingenioase si pasionale cand vine vorba de muzica si versuri si poate ca Architects sunt cei mai indreptatiti sa abordeze o astfel de atitudine fata de viata pana la urma, mai ales cand unul dintre cei mai buni chitaristi de core si principalul compozitor – Tom Searle, dispare dintre noi la doar 28 ani, rapus fiind de cea mai perfida si nedreapta maladie care exista pe aceasta planeta – cancerul. De altfel ultimul lor album “Holy Hell”, lansat anul trecut, este in egala masura un manifest al vietii asupra mortii, dar si un mesaj de dragoste neconditionata fata de Tom, indiferent de unde s-ar afla el! Si in mare, la Artmania, baietii au ales acest ultim album ca fiind playlist-ul principal al show-lui lor, un show de imagini exploziv, chiar cel mai bun de la intreg fest-ul, plin de culori si de foarte multe regrete. Nefiind un mare fan al celor de la Architects totusi, am incercat sa ma bucur de acest prim concert al lor, dar pe langa faptul ca din nou tin sa va mentionez faptul ca nu prea mai rezonez cu acest gen muzical, la chitara l-am remarcat pe Josh Middleton de la Sylosis, cel care l-a inlocuit pe Tom dupa moarta sa, un chitarist exceptional, iar vocea lui Sam Carter m-a cam dezamagit un pic. Nu stiu daca asa suna el de obicei, dar la acest concert, pe partea de clean mai ales, ceva nu suna cum ar fi trebuit, sau asa am perceput eu, ca fiind o voce mult prea pe inalte si destul de popish in comparatie cu instrumentalul chiar bun, iar pe partile de growl destul de screamo pentru gusturile mele, preferand mai degraba acel growl din aria deathcore, decat stilul metalcore, dar in fine, un concert minunat, lumea a cantat incontinuu, iar melodia “Doomsday” de pe ultimul lor album a fost preferata mea.
Si am ajuns la primul headliner al serii, probabil cea mai buna trupa de prog metal din toate timpurile – americanii de la Dream Theater. Veniti sa-si promoveze noul album de studio – Distance over Time, lansat chiar in aceasta iarna, si despre care puteti citi mai multe detalii aici: https://www.metalforce.ro/cronica-album-distance-over-time/, insa fara a neglija trecutul glorios, inclusiv perioada cu Mike Portnoy in rol de cel mai bun tobar din muzica prog a anilor ’90, detaliu transmis fanilor inca din intro-ul vizual de natura futuristico-distopic, inspirat din ultimul album, in care entitati superior dezvoltate omului de sorginte androida incearca sa descrifreze natura umana si mai ales cea mai frumoasa si sublima exprimare a omului in arta – muzica, prin redescoperirea discografiei uneia dintre cele mai mari trupe care au existat vreodata pe aceasta planeta, Dream Theater…si vedem cum androidul ne selecteaza ultima creatie discografica, iar trupetii incep show-ul cu chiar prima piesa de pe acest album “back to the roots” Untethered Angel si continua cu Paralyzed, dupa care ne intorc tocmai in timpurile lui Derek Sherinian, cu Peruvian Skies, de pe Falling into Infinity din anul 1997, dar revenim la prezent prin Fall into the Light, iar de acolo calatoria continua printr-o suita exceptionala de 3 melodii, concatenate sublim, genial si ingenios intre ele: In the Presence of Enemies de pe Systematic Chaos din 2007 – The Dance of Eternity de pe probabil cel mai bun album al lor Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory din 1999 – Lie de pe Awake-ul lui Kevin Moore din 1994. Usor trist ca se apropia de final concertul si nu prea mai era timp decat de 2-3 melodii, si as mai fi vrut macar cate o melodie de pe Images and Words si Six Degrees of Inner Turbulence, oricare, nu conta, totusi anuntul lui James LaBrie m-a linistit si m-a surprins profund placut, spunandu-ne ca se vor reintoarce in iarna anului viitor pentru a ne canta integral Metropolis Pt. 2, ca urmare a implinirii a 20 de ani de la lansarea lui, marea veste facandu-ma sa-mi numar efectiv zilele pana cand acest concert va avea loc. Va spun sincer ca imi era chiar dor de chitara unica a lui John Petrucci si de bass-ul senzational a lui John Myung, chiar si de keytar-ul si de clapele inclinate ale lui Jordan Rudess, mai putin de Mike Mangini, glumesc, desigur, este un tobosar genial, care aproape ca l-a facut uitat pe Mike Portnoy, aproape, intelegeti voi, pentru ca tehnic este la fel de bun, dar ca si charisma nu, din pacate, Mike fiind un tip mult mai vocal si mai comunicativ cu publicul, mai expresiv. Au urmat asadar alte 2 melodii de pe ultimul lor album, Barstool Warrior si Pale Blue Dot, iar la insistentele publicului, au mai venit pret de o melodie, si ce melodie ne-au oferit: As I Am de pe minunatul album Train of Thought din anul 2003. Cum am perceput acest concert? Pai desi era a 3-a oara cand ii vedeam live, dupa primul lor concert in Romania, cel din 4 iulie 2002 la care am plans si cel din 2014, cand au venit sa-si promoveze chiar albumul care le da si denumirea formatiei – DT din 2014, am avut impresia ca ii vad pentru prima oara, emotiile reintalnirii cu ei au fost peste asteptarile mele si desi ajunsi la o varsta cu totii, peste 50 de ani, acestia au dat dovada de o reala prospetime, cu un minus totusi pentru James, care nu prea mai poate duce cu vocea, dar care compenseaza cu miscarile si prezenta scenica, fiind totusi un simbol pentru ceea ce reprezinta DT. Personal consider ca a fost cea mai buna prestatie de la aceasta editie, cu un mic plus fata de ceea ce avea sa ne prezinte Opeth in urmatoarea seara, poate si pentru ca pe Opeth ii mai vazusem acum 2 ani la REF, iar pe DT acum 5 ani si cumva dorul de DT era mai accentuat!
Photo credit: Catalin Ilnitchi
O recenzie redactata si realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce
0 Comentarii
Nu există încă nici un comentariu.
Puteți fi primul care comenteaza la acest post!