Drum Stage Interviu: Septimiu Harsan despre proiectele sale si cariera de tobosar

Cu ocazia proiectului Drum Stage care se va desfasura in aceasta vara in cadrul festivalului Rockstadt si avea invitati printre cei mai renumiti tobosari din Romania, ne-am gandit sa va oferim mai multe detalii prin intermediul unor scurte interviuri  despre ce se va intampla pe scena a doua in pauza dintre concerte. Al doile  invitat este cunoscutul tobosar din Brasov Septimiu Harsan.

Tobosarul trupelor Necrovile (brutal death metal), The Thirteenth Sun (atmospheric rock/metal), Code Red (death metal), Spectral (technical death metal), Aria Urbana (electro) si Indian Fall (melodic black metal), avand de asemenea un proiect alaturi de chitaristul sarb Miloš Batoćanin (Synesis Absorption, Disdained) si diverse alte colaborari in calitate de session drummer, este primul si singurul instrumentist roman care a aparut in cunoscuta publicatie Sick Drummer Magazine, cu trei ocazii – un articol, un feature pe compilatia „Brutal Beatings” si un interviu in exclusivitate, alaturi de mai multe clipuri publicate de-a lungul timpului pe site.

Salut si bine ai venit la metalforce.ro, cum ai ales sa canti la tobe si nu la un alt instrument?

Septimiu: Salut, mersi de invitatie! A fost in mare masura o decizie luata la intamplare. Ideea era sa ma apuc de muzica, instrumentul in sine conta mai putin. Astrele s-au aliniat si alegerea oarecum aleatorie s-a dovedit foarte potrivita cu felul meu de a fi, nu doar prin improbabilitatea ei (in general cine se apuca de un instrument ascultand Metallica nu se gandeste in primul rand la tobe), ci si pentru ca, de exemplu, tobarul e in spatele scenei si e si ascuns dupa un instrument de proportii considerabile – adica, sa zicem, un pic mai departe de “razele principale” ale reflectoarelor. E dirijorul, dar e dirijorul din umbra si dirijorul care sade. Responsabilitatea muzicala e foarte mare, in schimb cea legata de “a face show” e mai relaxata.

Esti cunoscut ca fiind unul din cei mai rapizi tobosari de la noi, cum ai reusit sa ajungi la o astfel de performanta?

Septimiu: Poate mi-a iesit tocmai pentru ca nu m-am cramponat de ideea de a fi un tobosar rapid. Inainte sa imi doresc sa cant death metal, viteza mi se parea un skill optional. Intotdeauna am incercat sa imi sporesc abilitatile necesare pentru ceea ce imi doream sa cant la momentul respectiv, asa ca nu am pierdut nicio secunda placerea relatiei cu tobele. Niciodata nu am studiat ceva fortat, pentru statistici sau instrument in sine, tot ce dezvolt – si acum – la tobe e contextual, e in relatie directa cu muzica in ansamblul ei.

Totul vine din placerea de a canta, din energia cu care ma hraneste muzica si pe care incerc sa o transmit la randul meu catre ceilalti. Din cat sunt eu in masura sa zic, asta e abordarea fericita, mai ales in arte, si din motivul asta eu personal nu voi putea face niciodata compromisul de a canta ceva ce nu imi place. Iar a-mi placea tine de ceea ce obisnuiesc sa numesc “aLtitudinea spirituala” a actului, nu are neaparat legatura cu profesionalismul (fie ca e vorba de profesionalism in interpretare sau de political correctness-ul in business, de profesionalismul administrativ, adica de o varianta a succesului bazata mai putin pe muzica in sine).

In afara de latura asta, exista, sigur, si o oarecare predispozitie fizica spre viteza, felul in care suntem construiti biologic fiecare dintre noi e diferit pe alocuri si determina o limita personala de tempo. Dar muzica buna – oricat de extrema ar fi ea – se poate face si sub 240 bpm!

De curand te-ai alaturat trupei Anemic Disco fiind totodata membru in alte patru trupe daca nu ma insel, cum ai timp si cum reusesti sa te impaci cu stilurile avand in vedere ca unele trupe sunt total diferite?

Septimiu: Da, cant si cu Anemic Disco si chiar am inregistrat o piesa noua cu baietii zilele astea. E o trupa pe care am remarcat-o de ceva vreme si, in momentul in care au ramas fara tobosar si mi-au propus sa ma alatur, bineinteles ca am acceptat.

Numarul trupelor in care activez in momentul asta e de fapt undeva pe la zece si stilul fiecareia e foarte diferit de al celorlalte. Cred ca treaba asta are legatura cu felul meu de a lucra, creativitatea mea intotdeauna a functionat cumva imprastiat, intrerupt, incoerent chiar, pana la un punct. Nu pot sa raman in acelasi film prea mult timp, deci o singura trupa nu imi va fi niciodata suficienta. Asa cum ascult lucruri diferite si, evident, fiecare ma influenteaza, simt nevoia sa si cant lucruri diferite. Daca activez intr-o singura trupa, sau doar in cateva, am observat o tendinta sa inghesui prea multe idei care stilistic nu-si au neaparat locul acolo.

Cu cat numarul trupelor e mai mare, cu atat pot sa imi adecvez mai clar vocabularul la situatie, fara sa apara burti, balast si tot felul de ornamente care, de obicei, ingreuneaza si slabesc expresivitatea piesei. Pe de alta parte, facut cu responsabilitatea estetica de rigoare, schimbul de idei si abordari intre genuri diferite la instrument poate aduce exact acel “je ne sais quoi” pe care il cer anumite momente in muzica.

Cum iti alegi echipamentul, cate ori repeti si la ce sa ne asteptam din partea ta in august la Rockstadt?

Septimiu: Echipamentul il aleg in functie de o multime de criterii, insa principale ar fi doua: sa fie high-end si sa aiba o aplicabilitate cat mai larga din punct de vedere stilistic. Cu atatea formatii pe cap, cantand lucruri atat de diferite, faptul ca am la dispozitie, in mare, acelasi set de tobe pentru toate poate deveni o problema, asa ca in mod clar trebuie sa tin cont de asta – mai ales cand e vorba de cinele!

In ce priveste repetatul, nu prea mai apuc singur “in the practice room”. Daca imi iese o data la 2-3 saptamani e bine si, e clar, e vorba doar de un minim de mentenanta, nu mai am timp de lucruri noi, din pacate. Asta pentru ca toata saptamana, de luni pana duminica, e plina de repetitii cu trupe. Si chiar si asa, sunt trupe cu care nu repet niciodata, de exemplu, ciudat poate pentru multi, Necrovile.

Intotdeauna lumea ramane interzisa sa afle ca, de cand activez in Necrovile, adica din februarie 2014, trupa nu a repetat niciodata. Pur si simplu ne-am intalnit, am urcat pe scena si am cantat. Ne permitem oarecum asta pentru ca e o trupa foarte bine pusa la punct pe partea tehnica a lucrurilor si toti suntem asupra instrumentului cam zilnic – Calin preda chitara si teoria muzicii iar Radu lucreaza la un magazin de instrumente muzicale in Cluj. Ideea e ca, fiind trei membri in trei orase, repetitiile ar fi o treaba cam complicata.

La Extreme Fest voi canta cu The Thirteenth Sun pe scena principala, iar pe scena secundara am fost invitat pentru a doua oara la DrumStage, unde o sa cant cateva piese si, daca va fi cazul, voi discuta cu publicul despre diverse subiecte legate de tobe.

Ce este mai important tehnica sau feelingul?

Septimiu: O sa ma lungesc un pic la intrebarea asta. Muzica e simtire. Dar si activitatea muzicala e permeabila la orgolii si venalitate. Cand orgoliul de a fi instrumentist are castig de cauza, rezultatul e o ecuatie inginereasca impiedicata, de ale carei increngaturi, altfel bine calculate, se vor bucura cel mult inginerii intre ei. Doar ca ingineria e facuta sa aiba o utilitate; muzica, prin definitie, e inutila, imi vine sa zic ca sfideaza utilul chiar. Ea merge in adancul fiintei umane, pune in miscare profunzimea si frumusetea ei, o scoate la iveala si ne impiedica tocmai sa ne blocam in ale utilului, in ale zilei. Cu cat avem de-a face mai des cu ea, cu atat avem o sansa mai mare la a fi umani, eu asa cred. Din motivul asta am si fost mereu circumspect fata de oamenii care nu asculta muzica!

Trebuie sa fac si paranteza legata de venalitate, pentru ca am mentionat-o mai sus si pentru ca, in mod ingrijorator, e foarte prezenta inclusiv in zona underground-ului. Cand venalitatea are castig de cauza, avem din nou de-a face cu o ecuatie de tip matematic, dar mult mai schematizata, facuta sa se conformeze urechii oricat de neformate si sa se alinieze, daca nu sa sporeasca golul de educatie, lipsa bunului gust si a discernamantului, scotand din joc orice provocare, orice efort de descoperire, de aprofundare, de receptivitate la subtilitati. Muzica devine un fond auditiv golit de orice profunzime. Iar muzicianul nu mai e propriul lui stapan, e un prestator de servicii, un angajat cu o fisa a postului foarte apasat formulata. Abordarea asta se ascunde foarte adesea in spatele unor formule-cliseu de tip “less is more”, apropo de tehnica vs. feeling.

Revenind: tehnica nu sta in opozitie cu simtirea. Chiar foarte dimpotriva, dar ca sa ne intelegem pe tema asta, trebuie intai sa definim ce inseamna tehnica. La dictionar se zice ca e un ansamblu de metode, suma procedeelor care duc la infaptuirea a ceva. Avem “ceva-ul”, adica “feeling-ul” despre care vorbesti, dar e nevoie si de un “cum” prin care sa ajungem la el, adica metoda de a transpune pe instrumentul muzical “un feeling”, ceva absrtact, ceva dinauntru. Tehnica inseamna o educare a membrelor spre a deveni purtatoare de mesaj expresiv in momentul contactului cu instrumentul, si asta, in conformitate cu legile fizicii si cu regulile propriei tale biologii. E un proces care dureaza ani de zile, nu se incheie complet niciodata si nu se refera intotdeauna la partea spectaculoasa la care se gandeste toata lumea, la mersul pe sarma. Mai degraba as pune-o in contact cu ideea de touch, de nuante, de dinamica, de interpretare sugestiva. Toate astea se cultiva. Sigur, unii se nasc mai indemanatici decat altii si cateva dintre lucrurile astea le ies din start. Cateva. Ceea ce nu trebuie sa duca la ideea ca nu au nimic de cultivat si ca pur si simplu din asta le va iesi muzica. Cineva zicea la un moment dat despre tipul asta de gandire ca “apartine celor carora li se pare ca muzica e o chestie prea usoara”. Muzica e placuta, e glorioasa chiar, dar nu e usoara. Stii cum e, nimic din ce e usor nu are incarcatura.

Din vasta experienta pe care ai dobandit-o atat in studio cat si in prestatiile live, care sunt cele mai importante trei sfaturi pe care le poti oferi tobosarilor care vor sa treaca la urmatorul nivel?

Septimiu: Multumesc! E ciudat sa dau sfaturi pentru ca am un soi de alergie la oamenii plini de invataminte si discurs parental. O sa enumar cateva principii de raportare la muzica si la activitatea muzicala in care eu personal cred.

In primul rand, as zice sa se cunoasca bine pe ei insisi si ce le place si sa mearga in directia respectiva. Compromisurile pot parea tentante uneori (mai ales la inceput), dar cred ca muzica nu se face cu gandul la “painea de pe masa”. E unul dintre putinele domenii de activitate in care avem inca sansa sa ne pastram o oarecare puritate, un pic de gratie si cateva principii. Ideea e sa iti asculti zvonurile interioare si sa inchizi bine urechile la recomandarile “expertilor”. Cu muzica trebuie sa te casatoresti din dragoste, daca o faci din interes, se va razbuna in cel mai crunt mod. Concis, e cum zicea un om minunat, Charles Bukowski: “find what you love and let it kill you”.

In al doilea rand, desi traim intr-un sistem la nivelul caruia una dintre regulile de baza e principiul concurentei, in muzica e foarte important sa nu gandesti competitiv, sa nu creezi stari conflictuale intre tine si alti muzicieni, nici macar sa nu te compari cu ei in termeni de a fi mai bun sau mai rau. Fiecare are calea lui si pentru fiecare exista loc, atata vreme cat nu-si cenzureaza singur intrarea spre el. Ai de castigat mult mai mult din prietenia trupelor si a ta cu alti tobosari decat din raportarea prin comparatie. Oricum totdeauna cineva va fi mai bun la ceva si, daca ai tendinta sa masori ceea ce esti si ceea ce sunt altii, sub linie vei iesi mereu frustrat. Singurul cu care trebuie sa concurezi esti tu insuti. O sa fac o mica bucla, pentru ca in mintea mea toate lucrurile astea se leaga: suntem invatati, in spiritul sistemului in care traim, ca “lipsa concurentei e impotriva naturii”.

Specific omului, spunea cineva, e tocmai faptul ca e singura fiinta de pe Pamant care are capacitatea auto-formarii, care poate, deci, sa creasca peste conditia ei naturala, dincolo de nivelul de entitate strict biologica cu care se naste si care ii aprinde mereu beculetul rosu despre “painea de pe masa”. Muzica, artele, cultura sunt eminamente umane, e firesc sa fie, in sensul asta (nu in sensul de a taia copaci), impotriva naturii. Sunt artificiale, dar in acceptia tare a termenului, cea de la Baudelaire in “Elogiul machiajului” (aici chiar trebuia sa dau referinta exacta!). Pe de alta parte, a nu se confunda atitudinea non-concurentiala cu atitudinea umila, supusa, de care intotdeauna se va profita. Pana la urma, tot definitoriu pentru arta mi se pare si a fi “anti-establishment”, intr-un fel sau altul, fie si prin neraportare completa, prin evadare, prin debransarea totala de la “realitatile” si normele (prea) incetatenite.

Si sfatul al treilea, scurt: sa fie intotdeauna fani! Muzica se hraneste cu muzica. Conditia de muzician nu trebuie sa o umbreasca pe cea de ascultator si a fi admirat trebuie sa sporeasca puterea de a admira mai departe, la randul tau. Eu asa cred.