Cronica Unsleeper 1.0 aka Pelagic Road Fest

Incep aceasta cronica prin a-i multumi in primul rand lui Coro, acest om minunat, care in ciuda tuturor dificultatilor de tot felul, a tinut mortis sa organizeze ceea ce prin alte parti, pana si ambasadele au promovat, si anume Unsleeper 1.0, acest nesomn, aceasta trezire care s-a dorit a fi binevenita pentru un public adormit, superficial si prea putin interesat de noile curente muzicale.

Din pacate, prea putini s-au facut receptivi acestei initiative, poate si pentru ca organizatorul nu este prea cunoscut, si stim foarte bine afinitatea publicului romanesc atat pentru unele trupe (nicidecum pentru genuri muzicale), cat si pentru unii organizatori, si mai putin pentru trupele invitate sa cante in cadrul fest-ului respectiv. Asadar, acei aproximativ 40 de oameni, care au ales sa asculte si altceva fata de ceea ce se asculta in mod normal pe la noi, si carora le multumesc pentru ca si-au rupt din timpul si banii lor pentru a sustine scena underground, au venit in seara zilei de 27 octombrie 2018 in Club Fabrica din Bucuresti sa vada la lucru 3 trupe care au ales sa colaboreze cu casa de discuri Pelagic Records, infiintata de catre neamtul Robin Staps, liderul trupei The Ocean, pe care o veti putea urmari de asemenea live pe data de 14 noiembrie 2018, alaturi de americanii de la Rosetta, in Club Control din Bucuresti. Celor 3 trupe mentionate mai sus in titlu li s-au alaturat alte 3 trupe (Dispel –Romania/UK,  8m/s – Bulgaria si Senzar – Irlanda), astfel ca putinul public prezent s-a putut bucura de o abundenta de genuri si stiluri muzicale, chiar daca la baza fest-ului, principalul curent muzical a fost post rock-ul.

Departe de a fi doar un fest de post rock, in stitul consacratului Dunk Festival din Belgia, Unsleeper 1.0 s-a dovedit a fi mai degraba un amalgam de extreme, doom, sludge, djent, deathcore, psychedelic si hardcore, mai toate asezonate pe ici, pe colo, cu o doza buna de post.

 

Fest-ul a inceput propriu-zis la ora 19:30, odata cu irlandezii de la Senzar, care i-au inlocuit pe bulgarii de la 40 Days Later pe ultima suta de metri, acestia din urma nemaiputand ajunge din pacate din Sofia in Bucuresti, datorita unor probleme personale. As fi vrut tare mult sa-i pot vedea, fiind o trupa pe placul meu, dar m-am multumit si cu Senzar, o trupa interesanta, cu o abordare usor ritualistica si cu accente vizibile de doom si extreme metal, ceva in stilul celor de la Primordial, doar ca nu atat de teatrali in exprimare, desi vocalul, un tip carismatic si tatuat pe tot capul si pe fata, in stilul Mike Tyson, chiar a facut show si a stiut cum sa intretina publicul in cele aproximativ 25 de minute cat au cantat. O formatie tanara cu un EP la activ ce mai merita vazuta si pe viitor.

8m/s

Au urmat apoi bulgarii de la 8m/s (Eight Meters per Second) , cea mai “badass” trupa din cadrul fest-ului (Abraham au fost si ei fff aproape la capitolul agresivitate), cu o abordare post hardcore/deathcore extrem de placuta si pe alocuri chiar originala, o trupa originara din orasul Haskovo din sudul Bulgariei (oras din fostul regat Rumelia de Sud, anexat de catre Bulgaria de la fostul Imperiu Otoman in anul 1885), care au la activ nu mai putin de 3 albume si un split album, ultimul dintre acestea fiind lansat chiar anul acesta, intitulat Individualist, album de pe care s-au cantat si majoritatea melodiilor de la fest (nu au lipsit “i!i”, “Declamation” sau “Supremacy”, dar si melodii mai vechi ca “If You Don’t Know What to Say You Better Shut Up” sau “Traitors Will Burn”), per ansamblu un concert excelent, de aceea le-am cumparat si albumele, dar si un tricou, pentru a-i sustine si pentru a ramane cu speranta in suflet ca-i vor revedea, poate cine stie, chiar la ei in tara natala.

Future Usses

Dupa o binemeritata pauza de hidratare, pe scena a urcat cea mai linistita trupa de la fest, si anume americanii de la Future Usses. Originari din Los Angeles, California, si avand o abordare instrumental-psychedelic-doom-sludge-post-rock (da stiu, cam multe, nu?), adica un amalgam excelent si deloc plictisitor, totul garnisit cu un aer cinematic si art-rock, acesti 3 baieti, caci 3 sunt, abia ce au lansat pe data de 14 septembrie 2018 albumul lor de debut (pe care-l puteti asculta aici: https://futureusses.bandcamp.com) , intitulat “The Existential Haunting”, un alt fel de post-rock, cu un alt fel de abordare, imagine si sound, pe care ni le-au prezentat si in cadrul fest-ului, albumul fiind cantat aproape integral in cele aproximativ 30 de minute. De multa vreme n-am mai trait asemenea experiente faine in timp ce canta o trupa live, de la melancolie pana la agresivitate si de la visare pana la negare, Future Usses au reusit sa-si lase o amprenta importanta in sufletul meu, poate si pentru ca liderul trupei, stimatul domn Sacha Dunable, a cantat timp de aproximativ 15 ani cu celebra trupa de prog experimental Intronaut, dar si cu trupa de doom-death metal Bereft, in timp ce basistul a cantat o perioada cu Mouth of the Architects (pentru cine stie ce spun eu aici), o celebra trupa de sludge-doom-post-metal, asadar, oameni care au un bagaj muzical enorm in spate.

 

Set and Setting

A urmat surpriza serii pentru mine, Set and Setting din Saint Petersburg, Florida, niste americani pe care-i descoperisem cu doar 2 zile inainte de fest si pe care-i ascultasem pe fuga (ulterior concertului le-am devorat efectiv in doar cateva ore toata discografia) si care sincer nu prea mi-au placut asa cand i-am ascultat acasa, doar ca la fest lucrurile au stat cu totul altfel, si de ce spun asta, pentru ca au cantat aproape exclusiv de pe cel mai nou album al lor, intitulat “Tabula Rasa” (si care poate fi ascultat integral aici: https://setandsetting.bandcamp.com/album/tabula-rasa) , lansat pe data de 12 octombrie 2018, si care vine efectiv cu un aer cu totul nou in ceea ce priveste post-metal-ul sau post-rock-ul. Cei patru membri ai trupei (fratii Shane – chitara si Stephen –tobe Handal, Ryan Fugate – chitara si reintorsul John Kreft – bass) au activat prin tot felul de trupe de extreme, black, death, doom, etc., iar din experienta acumulata au reusit cumva sa dea nastere pe noul album unui nou sub-gen de post, intitulat (dupa parerea mea) instrumental-extreme-psychedelic-post-metal! Acest nou curent era oarecum anuntat inca de pe albumul anterior lansat in anul 2017 (Reflectionless), dar pe Tabula Rasa l-au definitivat! Si daca pe primele 2 albume sunau ca marea majoritate a trupelor de post, fara a fi originali sau a te surprinde cu ceva, pe acest nou album Set and Setting suna demential! Pe mine unul, m-au lasat cu gura cascata, atat muzical, cat si ca reprezentatie scenica, au stiut cum sa tina publicul mai tot timpul conectat, iar la final, nici nu mi-am dat seama cat de repede au putut trece cele 30 de minute in compania lor!

Abraham

Main event-ul acestui fest, si anume trupa Abraham de post-hardcore din orasul Lausanne, Elvetia, a impresionat atat prin agresivitate, cat si prin ingeniozitate si prestatie scenica desavarsita, iar cele aproximativ 60 de minute, cat au cantat, au fost unele extrem de dense, de apasatoare, de chinuitoare, ca si cand toata planeta s-ar prabusi intr-un abis fara de sfarsit, actul lor artistic fiind puternic influentat de catre noul lor album, lansat anul acesta si intitulat sugestiv “Look, Here Comes the Dark” (si care poate fi ascultat integral aici: https://abrahamband.bandcamp.com/album/look-here-comes-the-dark), o adevarata pledoarie distopica in 4 acte genial concepute, fiecare parte avand rolul de a conduce rasa umana de la ultimele zile ale unei civilizatii muribunde si lupta pentru supravietuire pe un pamant deja ostil vietii, pana la decaderea din varful lantului trofic si extinctie, intr-un final, cei cativa supravietuitori parasind cu ajutorul unei nave spatiale o planeta aproape lipsita de viata si cufundata intr-un intuneric total. Asta am simtit si noi, cum ne invaluie acest intuneric, acest bici aspru venit ca o pedeapsa pentru toate greselile comise de rasa umana in dorinta ei ilogica de a suprima totul, de a domina natura si de a se juca de-a Creatorul, de-a se opune selectiei naturale pe care Mama Natura o aplica cu brio de peste 500 de milioane de ani. Cei 6 membri ai trupei, vocalul, care se juca din cand in cand si la butoanele unui sintetizator agonizant, cu vocea lui growl aspra si amenintatoare, temperat pe alocuri de vocea clean a tobarului extrem de talentat, dar nicidecum una calma, ci mai degraba una disperata si traumatizata, sustinut de cele nu mai putin 3 chitare perfect sincronizate si de un bass diabolic, au stiut cum sa ne faca sa ne transformam si noi, publicul, in niste animale, in niste nebuni scapati de sub control (si mi-ar fi placut sa fi fost mai multa lume pentru un mosh pit de toata frumusetea) si incurajati chiar de vocal, care a coborat de mai multe ori printre noi si ne-a tinut fiecaruia cate o “prelegere”, iar la final a tinut sa faca ritualice plecaciuni in fata celorlalti colegi (si pe buna dreptate), care au dat la prima lor venire in Romania tot ce au avut mai bun. Si chiar daca am avut de asteptat ceva ani pana sa-i pot vedea live (si 6 ani pentru un nou album), asteptarea a meritat cu prisosinta!

Dispel

In inchidere, o trupa noua, Dispel, cu un fost membru de la Negura Bunget (dar n-am aflat cine era), a abordat un soi de post-grunge combinat cu ceva stoner si alternative rock, care personal nu m-a impresionat, dar si probabil din cauza ca erau chiar la primul lor concert si probabil ca mai au multe de reglat pana sa ajunga sa fie o trupa de luat in calcul pentru scena underground romaneasca. Oricum, concertul lor nu a fost deloc unul plat, avand momente cand chiar m-au surprins placut si sper sa mai aud si pe viitor de ei si sa-i revad live, urandu-le inca de pe acum sa aiba parte de un an 2019 plin de realizari si de fapte bune (muzical vorbind).

 

La final, am plecat extrem de multumit de acest fest, pe care l-am pus deja in top 5 fest-uri si concerte pe anul 2018 la care am participat (alaturi de Crippled Black Phoenix & The Devil’s Trade, de Leprous & Agent Fresco, de Artmania si de Soundart Festival), si sper din toata inima sa se mai tina si la anul, desi, uitandu-ma la ce a fost acum, ca si public ma refer, dar si la alte fest-uri care s-au nascut frumos (de exemplu Cobra Fest) si au murit inca din fasa, imi vine tare greu a crede ca fara un public cat de cat numeros si doritor de astfel de concerte, organizatorul sa-si mai permita sa mai cheme asemenea nume sa mai cante pe la noi, dar, cine stie, Coro e oricum un baiat super fain si cu multe abilitati manageriale, asa ca na, am incredere in el ca poate va mai reusi sa mai organizeze si la anul un Unsleeper 2.0, iar de aceasta data oamenii chiar sa nu mai doarma si sa deschida larg ochii catre viitor, catre nou si catre scena underground mai ales! Am incredere in Coro, sau, cum spune sintagma: “In Coro I Trust”!

O cronica realizata exclusiv de catre Eduard Farcas

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu