Cronică de concert Am Fost La Munte Și Mi-a Placut (AFLMSMP) & Oh Hiroshima în Club Quantic

Duminică, 26 octombrie 2025, Clubul Quantic din Capitală a fost martorul unui eveniment cu totul deosebit. Pe scena localului au urcat două dintre cele mai bune trupe de post-rock/post-metal din Europa la ora actuală, în opinia mea. Și credeți-mă pe cuvânt că nu exagerez cu absolut nimic când afirm asta. Dacă despre Oh Hiroshima iubitorii genului „post” pot spune fără probleme că este unul dintre cele mai fine produse ale Suediei, prin creativitate, originalitate și versatilitate în compunerea și structurarea pieselor, despre AFLMSMP nu pot avea decât cuvinte de laudă și fără doar și poate este cea mai bună trupă de post-metal instrumental din țară, în prezent, bucureștenii evoluând organic de la un album la altul.

În prezența câtorva sute de fani, veniți marea lor majoritate să-i vadă la lucru nu doar pe suedezi, ci mai ales pe românii noștri, AFLMSMP a dat startul, exact ca un metronom, la orele 20:15 fix. Vă voi afirma încă de la început că setlist-ul lor a fost același cu cel prezentat nouă asta vară la REF, când tot într-o zi de duminică, 3 august, dar de data aceasta de la orele după-amiezii, pe scena mare a festivalului, băieții ne-au surprins pe toți cei prezenți cu un concert solid și extrem de bine pus la punct, 45 de minute de sunet-zid, cu vibrații care se potriveau perfect cu peisajul de pădure, deal și munte din împrejurimi.

Însă, parcă ceva lipsea, sau și mai corect spus, era ceva ce nu le punea totuși în valoare talentul băieților, și anume calitatea sunetului. Pentru că AFLMSMP și în general trupele de „post” sau „prog” se pot desfășura cel mai bine indoor, nicidecum outdoor, oricât de plăcut ar fi să-i poți vedea în mijlocul naturii superbe de la Râșnov, atunci când astfel de trupe introspetive prestează pe scene outdoor ceva se pierde. Acel ceva personal, pe care nu-l poți atinge ca fan, cu toată harmălaia și cu toți oamenii care se agită în jurul tău continuu, așa că, deși m-am bucurat să-i văd la REF, în ceea ce a fost din păcate ultima zi ever la Râșnov, așteptam cu nerăbdare să-i pot vedea și indoor, în adevărata lor splendoare și valoare, iar alegerea atât a locației, Quantic, care în momentul actual este de departe cel mai bun venue pentru astfel de concerte (poate doar Control în București să se apropie ca și calitate a sunetului și acustică de Quantic), dar mai ales a păstrării intacte a setlist-ului de la REF, cu tot cu imaginile și filmulețele de fundal, mi s-a părut a fi o decizie foarte inspirată din partea trupei.

Așadar, concertul lor a început cu melodia „Needle For Your Waistcoat”, care este similară cu prima melodie de pe noul lor album, „I Went To The Mountain”, lansat anul trecut, și a continuat cu următoarele 2 melodii de pe acest album, „The Dogs Bark, The Bear Passes” și „Fighting The Windmills”. De altfel, din cele 8 melodii cântate, 6 au fost de pe acest nou album, iar alte 2 de pe albumul „S-a Rezolvat, Nu Se Poate”.

Una dintre particularitățile formației este cea legată de titlul pieselor, toate fiind de fapt expresii uzuale întipărite în folclorul urban, ori fraze devenite celebre în România, sau proverbe celebre românești, în orice caz, au haz și totodată vin și ne arată că acești băieți nu și-au uitat originile, dar nici orașul în care trăiesc toți, București.

Având nu mai puțin de 5 albume la activ în carieră, evoluția lor de la un album la altul este cât se poate de „palpabilă”, se poate percepe lejer dacă treci prin toată discografia lor cronologic. Ultimul album însă, menționat mai sus, se detașează de toate cele anterioare prin câteva caracteristici. În primul rând se face trecerea de la post-rock la post-metal, acum trupa sună mult mai a trupele celebre de post-metal americane, precum Pelican, This Will Destroy You, If These Trees Could Talk, ori Isis, decât „tradiționalul” post-rock melancolic, tipic trupelor Vest și Nord Europene. În al doilea rând, acest nou album include și reale influențe de prog și stoner, nemaiauzite pe albumele anterioare, iar asta îl face să fie în egală măsură mai melodic, mai plăcut auzului și totodată mai complex dpdv creativ. În al treilea rând, se simte implicarea creativă a tuturor membrilor trupei pe acest nou album, și nu doar a celor 2 compozitori de bază, să-i numesc așa, Vlad Enescu (chitară) și Alex Zamfir (chitară); Stere Câmpean (tobe) s-a implicat mult mai activ în compunerea melodiilor acestui album, iar asta se simte, pentru că atunci când compune muzică un toboșar, totul e mult mai așezat, are o logică metrică (a se vedea diferența majoră dintre Dream Theater cu Mike Portnoy vs. cu Mike Mangini, primul și compune, în timp ce al doilea doar bate bine la tobe și cam atât). Matei Pușcaru (bass) și Mircea Becherescu (chitară) s-au implicat și ei, însă, din păcate, în cazul lui Mircea, acest album a fost și ultimul alături de trupă, el luând decizia pe parcursul creării acestui album să părăsească trupa. Totuși este și el prezent cu chitara pe 3 dintre cele 9 melodii ale noului album. Pe restul de 6 melodii de pe album, pentru chitara 3 ca s-o numesc așa, băieții l-au „achiziționat” pe tânărul și talentatul Andrei Sevastre, care imediat și-a făcut simțită prezența în cadrul trupei, printr-o infuzie reală de „aer proaspăt” adus formației. Și după cum vă spuneam și mai sus, progresia acestei trupe este una naturală, remarcabilă, pornită inițial ca și „proiect de dormitor”, AFLMSMP, 10 ani mai târziu, este o trupă serioasă și extrem de bună, din toate punctele de vedere. Bravo băieți! Sunt cu adevărat încântat de ceea ce ați realizat pentru scena rock underground din România! Aveți toată stima și tot sprijinul meu! Keep On Rockin’ Guys!

După o binemeritată pauză de aproximativ 20 de minute între cele 2 trupe, în care trebuia să-mi schimb mindset-ul de la post-metalul zid etalat de AFLMSMP la post-rockul melancolic și pe alocuri proggy afișat de către suedezii de la Oh Hiroshima, lucru pe care din păcate nu am reușit să-l fac, fiind extrem de entuziasmat de prestația scenică a românilor, care, dpmdv, au „furat” tot show-ul.

Însă, am reușit totuși să mă recalibrez emoțional pe parcursul celor aproximativ 90 de minute, cât a durat concertul celor de la Oh Hiroshima, și să fiu cât de cât atent la ceea ce au cântat acești minunați băieți.

Originari din micuțul orașel Kristinehamn, având 5 albume la activ și peste 18 ani de carieră în spate, suedezii au devenit de la un album la altul o trupă iconică pentru curentul post-rock internațional. Însă, aș fi superficial să afirm faptul că această trupă se încadrează doar într-un singur gen muzical, dimpotrivă, pe lângă sonorități „post”, formația încorporează cu brio genuri, ori stiluri muzicale diverse, precum shoegaze, alternative, prog, ’70s pop, indie rock, post-punk, ori electronică. Trupa este în fond creația în tandem a celor 2 prieteni Jakob Hemström – chitară & voce și Leif Eliasson – chitară, la care, până la lansarea primului LP în anul 2011 li s-au mai alăturat și fratele mai mic al lui Jakob, Oskar Nilsson – tobe și Simon Axelsson – bass, însă, odată cu plecările lui Leif în 2018, înainte de cel de-al 3-lea album, dar și a lui Simon în 2021, înainte de cel de-al 4-lea album, trupa, începând cu anul 2022 se prezintă ca fiind un duo compus din cei 2 frați, Jakob și Oskar. În această formulă, plus alți invitați, au compus ultima lor creație discografică, intitulată „All Things Shining” (2024), un album care se detașează cert de cele precedente, printr-o încorporare mult mai densă de stiluri abordate. Ca și în cazul ultimului album al celor de la AFLMSMP, și acest ultim album al celor de la Oh Hiroshima este, în opinia mea, cel mai bun și cel mai variat album al trupei, chiar dacă cel de-al 2-lea album al lor, intitulat „In Silence We Yearn” (2015), este albumul lor de căpătâi, albumul care le-a adus consacrarea internațională și totodată albumul prin intermediul căruia mi-a ajuns și mie la urechi pentru prima oară trupa, în urmă cu mai bine de un deceniu. Totuși, n-am cum să nu remarc și în cazul lor, o evoluție în toți acești 10 ani.

Revenind la concertul lor de duminică seara, acesta a debutat cu piesa „This Is Not The End”, de pe albumul lor de debut, intitulat „Resistance Is Futile” (2011). Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că mai cântă încă o melodie de pe acest prim album al lor, o melodie cu iz de pop al anilor ’70, intitulată „Richard D. Anderson”, deoarece, personal, mă așteptam ca cei 2 frați să-și prezinte integral ultima creație discografică „All Things Shining” (2024), însă, doar 3 melodii și-au făcut loc în setlist-ul lor de pe acest ultim album, și anume „Deluge”, „Wild Iris” și „Secret Youth”. De altfel, setlist-ul cu care s-au afișat în Clubul Quantic suedezii a fost unul comprehensibil și echilibrat, deoarece au inclus piese din toată cariera lor discografică, fiecare album având cel puțin o melodie cântată live. Așadar, de pe albumul cu numărul 3, intitulat „Oscillation” (2019), ne-au prezentat melodia „Darkroom Aesthetics”, de pe albumul cu numărul 4, intitulat „Myriad” (2022), ne-au delectat auzul cu creațiile „Humane”, „All Things Pass” și „Ascension”, în timp ce de pe celebrul lor album „In Silence We Yearn” (2015), care în doar câteva zile va împlini venerabila vârstă de 10 ani de la lansarea lui, Oh Hiroshima a cântat nu mai puțin de 4 din cele 6 melodii, câte conține acest album. Băieții au omis de pe el doar „Aria” și „Mirage”, în timp ce „Ellipse”, „Ruach”, „Holding Rivers” și „Drones”, melodia cu care au și încheiat de altfel concertul, și-au făcut debutul pe scena din Quantic.

Overall, a fost un concert chiar solid oferit nouă de către suedezii de la Oh Hiroshima, și chiar dacă nu mi-am intrat în vibe de la primele acorduri ale lor, e clar pentru mine faptul că vreau neapărat să-i revăd pe viitor, cu proxima ocazie ivită. E o trupă aparte, cu certitudine, în peisajul post-rock mondial. „Lycka till grabbar!”