Cronica ARTMANIA FESTIVAL – editia 2019 – ziua 2

Personal, habar n-aveam cine sunt cei de la Mobius, pana cu o saptamana inainte de festival, am dat o ascultare rapida pe bandcamp si am descoperit ceva cu totul deosebit: o trupa de instrumental doom/sludge la Artmania! Eram cumva confuz…adica, cum? E pe bune? Hmm…astfel ca abia asteptam, sa-i vad live…si nu m-au dezamagit deloc! Daca vreti sa aflati si voi cum se poate canta excelent in doar 2 oameni, va invit sa-i ascultati aici:

mobiusdoom.bandcamp.com/.

Oamenii astia, prieteni buni de altfel, impreuna de aproape un deceniu, au ales sa cante ceva extrem de nisat pentru sfera rock, nu doar ca sunt 2 si canta sludge/doom/stoner metal, dar felul in care o fac, cu distors la maxim si chitara acordata extrem de jos, un down tuned profund si abraziv, de parca simteai cum iti sfasie fiecare organ din tine, cum te reduce la nimic, dar in acelasi timp catchy si melodic. O adevarata lectie de sludge predata in doar 2 oameni pe scena de la Artmania! Ceva in genul trupelor Ufomammut sau Weedwolf, dar fara voce. Poate usor monotoni pe alocuri, dar asta inseamna sludge, sa ti se tot repete un sound mocirlos, fortat in urechi pana la refuz.

Pe Alcest ii stiu de ceva ani buni, imi plac, pe alocuri chiar mult, dar cumva ma asteptam sa nu ma surprinda, in sensul ca acest gen de muzica, si anume post-ul, de orice natura ar fi el, alaturi de doom-ul clasic, pe mine personal, la fest-uri nu reusesc sa ma introduca in acea stare de entuziasm. O percep ca fiind o muzica mult prea intima si personala pentru a o imparti cu cineva! E doar a ta si e cumva conceputa pentru oameni introverti, retrasi, mizantropi, asadar intr-o totala contradictie cu ideea de baza a oricarui fest, unde se presupune ca socializezi, te distrezi si te bucuri alaturi de prieteni de muzica ascultata. Revenind la concert si la cine sunt Alcest, acestia au o istorie destul de bogata in spate, cantand de aproape 20 de ani, la inceput black metal, apoi post-black combinat cu shoegaze, iar din asta, liderul trupei, Neige aka Stéphane Paut – chitari, clape, compozitie si voce, alaturi de bunul sau prieten, Winterhalter – tobe, au creat un nou gen muzical, pe care l-au intitulat blackgaze (probabil unul dintre cele mai personale genuri muzicale ascultate, de o intimitate si o sensibilitate iesite din comun). Avand la activ 5 albume de studio, ultimul scos in anul 2016 – Kodama, album de pe care ne-au cantat si cele mai multe melodii in cadrul concertului sustinut sambata, dar si cu un nou album ce urmeaza sa se lanseze in aceasta toamna – Spiritual Instinct, francezii sunt cu adevarat un etalon in ceea ce reprezinta, generalizat vorbind, rock-ul melancolic de provenienta europeana.

De Madrugada auzisem in urma cu multi ani, dar ignorant fiind la vremea aceea, am considerat ca atat stilul de muzica abordat, cat si numele charaghios (care in lb. spaniola inseamna “zori”), nu merita sa-i acord vreo atentie. Anii au trecut, gusturile muzicale s-au triat si rafinat totodata, iar la auzul vestii ca Madrugada s-au reformat dupa 10 ani si ca vor veni la Artmania sa cante, cumva mi-a ridicat un mare semn de intrebare si totodata o curiozitate: oare chiar, ce canta totusi oamenii astia? Si ca un bun, educat si pasionat ascultator de rock, le-am dat play la intreaga discografie, evident in ordinea cronologica a lansarii albumelor de studio…si am inceput cu Industrial Silence lansat in anul 1999 si am incheiat cu chiar Madrugada, albumul lor de adio, lansat in anul 2008, desi preferatul meu este The Deep End din anul 2005, dar toate cele 5 albume sunt, fiecare luat in parte, mici capodopere muzicale! Desi alternative rock la baza, originalitatea sound-ului lor este pur si simplu coplesitoare! Un blend de blues, cu indie, psychedelic, cafe-concert, melancolic rock si chiar si black country pe alocuri, ceea ce canta Madrugada este de pus in rama! Si daca va spuneam mai sus ca Alcest este o muzica personala, Madrugada in schimb este acel gen de muzica pe care vrei sa-l imparti cu cel/cei de langa tine, simti nevoia pe muzica lor sa iei oamenii in brate si sa-i saruti, sa te bucuri alaturi de ei, este o muzica a iubirii si a pasiunii in general, cu toate dedesubturile ei intricate. Cum a fost concertul? Cu siguranta surpriza placuta a fest-ului si din punctul meu de vedere la fel de bun ca si Opeth si Dream Theater! Au cantat mai mult de pe primul lor album Industrial Silence, cel care i-a facut sa fie atat de apreciati si de iubiti atat in tara natala, Norvegia, cat si peste hotare. Melodii precum Strange Colour Blue, Vocal, Beautyproof, Electric, Belladonna, Higher sau Sirens ne-au incantat auzurile timp de aproximativ o ora. istoria lor este cumva asemanatoare cu cea a englezilor de la Architects, doar ca dupa moartea chitaristului lor Robert S. Burås, in anul 2007, la doar 32 ani, si principalul compozitor de altfel, restul membrilor trupei norvegiene n-au mai putut continua, de aceea un an mai tarziu, in 2008, au ales sa puna capat activitatii muzicale pe termen indefinit…si iata ca 10 ani mai tarziu totusi dragostea de muzica i-au reunit, si cat de mult ma bucur. Si am ajuns si la charismaticul vocal Sivert Høyem, un tip genial, cu siguranta vocea festivalului, peste Mikael Åkerfeldt, stiu, este foarte greu sa afirm asta, Mikael fiind unul dintre cei mai buni vocali la ora actuala, dar din anumite perspective Sivert reuseste sa fie mai bun, cel putin pentru mine. Si acum, pentru a ma intelege, va rog sa luati parte la urmatorul joc de imaginatie: sa zicem ca Nick Cave, alaturi de Johnny Cash si Michael Hutchence de la INXS se hotarasc intr-o seara sa creeze vocalistul perfect, pornind de la cele mai mari calitati ale vocilor lor. Ce credeti ca ar pune fiecare in acel creuzet imaginar si cine credeti ca ar fi acest vocalist? Ei bine, eu sunt sigur ca acesta este Sivert! Pentru ca are in egala masura vocea baritonala si ampla a lui Nick, mixata cu vocea usor aspra, dar melancolica si sublima a lui Johnny, plus vocea cu tenta popish, puternica si deosebita, de sex simbol, pe care Michael o avea in anii ’90. Un concert cu adevarat deosebit, pe care as vrea sa-l retraiesc, asadar, mi-am mai setat inca un obiectiv in aceasta viata scurta, si anume sa-i revad pe Madrugada live! It’s a must for me!

Despre istoria Opeth n-am sa va plictisesc prea mult, pe scurt, s-au infiintat pe la finele anilor ’80, dar nimeni nu i-a bagat in seama timp de aproximativ un deceniu, pana cand, odata cu Blackwater Park, albumul care le-a adus faima, lansat in anul 2001, mai toata suflarea rock a inceput sa considere Opeth un soi de trupa aparte, elitista, care seteaza si chiar schimba trend-urile in materie de rock si metal…au trecut de la black la death metal, apoi la death-prog, dupa care la prog metal, iar odata cu ultimele 3 albume lansate, chiar si la occult rock, in stilul de inceput al anilor ’70 (Coven si Comus fiind 2 dintre trupele preferate ale lui Mikael). Au tot plecat si au tot venit muzicieni noi de-a lungul timpului, singurul membru original ramanand Mikael (de altfel coperta albumului Heritage, lansat in anul 2011, incearca sa ne sugereze fix aceasta idee, de vechi si nou). Restul membrilor actualei formule sunt: Martín Méndez – bass, din 1997; Martin „Axe” Axenrot – tobe, din 2006; Fredrik Åkesson – chitara, din 2007 si Joakim Svalberg – clape, din 2011, domnul Åkerfeldt – chitara si voce, fiind la Opeth inca din anul 1990, asadar, a luat parte la toate albumele trupei, numele lui identificandu-se practic cu notiunea de Opeth. Concertul a debutat cu melodia Sorceress, de pe ultimul album omonim, lansat in anul 2016 si a continuat cu Ghost of Perdition de pe Ghost Reveries, dar si cu una dintre melodiile mele preferate: The Devil’s Orchard de pe Heritage-ul din 2011, album care practic a “resetat” dramatic linia melodica a trupei. Intre melodii, evident ca sarcasmul, misto-ul si umor-ul negru, usor rautacios a la Mikael si-au facut locul, glumind pe seama datii trecute cand au cantat pe scena de la Artmania, in anul 2009, cand un “binevoitor crestin” s-a gandit sa le taie cablul de alimentare cu un topor, astfel incat concertul a trebuit sa fie intrerupt de mai multe ori, dar si pe seama colegilor de breasla de la Dream Theater, mai exact pe stilul de cantat la chitara a lui John Petrucci, caruia i se pare amuzant si mult prea rapid pentru gusturile sale…in fine, publicul prezent chiar a gustat glumitele lui, iar concertul a continuat cu Cusp of Eternity de pe Pale Communion, Heir Apparent de pe Watershed, In My Time of Need de pe minunatul album aparte pentru acea perioada a trupei, intitulat Damnation, lansat in anul 2003, The Drapery Falls de pe Blackwater Park si evident ca au incheiat spectaculosul si impresionantul lor show cu probabil cea mai complexa melodie din cariera trupei: Deliverance, de pe albumul omonim, lansat in anul 2002. Si ar mai fi vrut sa cante si cateva melodii de pe viitorul lor album, intitulat In Cauda Venenum, ce va fi lansat la finele lui septembrie anul curent, dar, la fel de mistocar dupa cum il stim, Mikael ne-a zis ca inca nu stiu sa le cante live si ca va trebui sa-i mai chemam inca odata la anul, pentru a ni le prezenta live, ceea ce evident ca nu m-ar deranja absolut deloc, sa vina 2 ani consecutivi la Artmania, dar cu tematici diferite!

O editie 2019 de Artmania exceptionala, as zice aproape la fel de buna ca si editiile din 2016 si 2018. Abia astept editia din 2020, si, daca imi permiteti, iar acum ma adresez strict organizatorilor, nu neaparat sa tineti cont de sugestiile mele, doar ca personal consider ca urmatoarele trupe enumerate s-ar potrivi de minune pe scena de la Artmania, trupe mai mult sau mai putin consacrate, mai scumpe sau mai modice, cand vine vorba de onorarii, dar in orice caz, trupe de o calitate superioara toate, si anume: A) din sfera prog/art rock/world music:Periphery, Tool, A Perfect Circle, Agent Fresco, King Gizzard & The Lizard Wizard, The Aristocrats, The Red Paintings, The Contortionist, Between the Burried and Me, Heilung, Kauan, Alithia, Ghost, Threshold, Evergrey, Spock’s Beard, Flying Colors, Sons of Apollo, Vuur, Poem, Smallman, Melancholy, Caligula’s Horse, Persefone, The Pineapple Thief, Gazpacho, Votum, The Tea Party sau Dead Can Dance; B) din sfera metal:Metal Allegiance, Kvelertak, Meshuggah, Prophets of Rage, Parkway Drive, Alter Bridge, Tribulation, Triptykon, Barren Earth, Be’lakor, Ne Obliviscaris, Godflesh sau Avenged Sevenfold; C) din sfera stoner/doom/sludge/psychedelic/retro/’70s revival/garage/heavy rock: Graveyard, Elder, Clutch, Mother Engine, Black Mountain, All Them Witches, Kikagaku Moyo, Sons of Alpha Centauri, Karma to Burn, Valley of the Sun, Dot Legacy, House of Broken Promises, Baroness, Kylesa, Lucifer, Blood Ceremony, Castle, Earthless, Mothership, Sleep, Electric Wizard, Eyehategod, Neurosis, Cult of Luna, Conan, Ufomammut, Candlemass, Corrosion of Conformity, Salem’s Bend, Geezer, High Reaper, Ape Machine, Somali Yacht Club, 1000mods, Hidden in the Basement, Sadhus-The Smoking Community, Planet of Zeus, Nightstalker, Deaf Radio, Villagers of Ioannina City, Black Rainbows, Killer Boogie, Cript Trip, Fatso Jetson, Eagle of Death Metal, Queens of the Stone Age, Radio Moskow, Red Fang,Gozu sau Zed.

Galerie foto Artmania Festival 2019 – ziua 2

 

Photo credit: Catalin Ilnitchi

O recenzie redactata si realizata de catre Eduard Farcas – Metalforce

About author

0 Comments

Nici un comentariu

Puteți fi primul care posteaza comentariu