25 iulie 2026 Andrei Zbîrnea

Cronică de concert Savatage & Trooper, 21 iulie 2026, Arenele Romane

Catharsisul improbabil de după 23 de ani

Povestea începe așa: undeva prin 2003, un băiat ~~inconștient~~ curajos, avid să descopere muzica de care devenise pasionat recent, se întâlnește în fața Mc Donalds-ului din Pasajul Unirii (RIP) cu un un rocker de vreo 19-20 de ani, care-și zicea ManOwar sau ceva asemănător pe rețeaua cretatică mIRC.

Savatage, o poveste cu happy-end în 2026

Cu 15.000 lei sau cu 150.000 lei (sper să nu greșesc, oricum ceva cu 15), tânărul de aproape 17 ani primește toate materialele (pe CD-uri cu MP3) de până atunci ale Manowar, Guns N’ Roses și marea surpriză care urma să-i dea peste cap modul în care va privi peste ani fenomenul rock/metal. Era discografia Savatage, inclusiv Poets and Madmen (2001), care e încă cel mai recent material al americanilor și în 2026.

Mai târziu, probabil prin vara lui 2004, același băiat (de data asta) persistent trăgea de pe DC++ concertul Japan Live ’94 al artiștilor din Tampa. Pentru că era un singur utilizator în rețea care îl deținea (probabil din afara României), procesul a durat câteva săptămâni. Dar ce bucurie i-a oferit începutul cu Taunting Cobras, egalată doar de interpretarea de după 20 de ani a lui Zak Stevens, de la Arenele Romane

Timpul a trecut, iar omul de 20 și un pic a păstrat Savatage în nucleul muzical intim. A prezentat albumul Dead Winter Dead la defunctul Radio România Tineret (cu notițe faine, un precursor al textelor de mai târziu din Revista Familia), în emisiunea lui Laurențiu State dintr-o vineri seara. Și a participat la spectacolul Circle II Circle, Manticora și Burning Black de la Silver Church.

Circle II Circle e altă trupă a lui Zak Stevens cu care are și poză de atunci. A dat de ea într-un album de familie din 2009, când încă omenirea developa și tipărea fotografiile trecute deja în epoca digitală.

Povestea băiatului care a descoperit Savatage în 2003, când nu împlinise încă 17 ani, putea fi mai lungă, însă mă voi limita la acest superb și concis catharsis improbabil, venit de nicăieri după 23 de ani.

Sincer, nu credeam să-i văd vreodată pe Savatage, în România. Motiv pentru care sunt extrem de recunoscător organizatorilor Emagic și Metalhead!

Înapoi în prezent

Savatage la București a fost pentru mine un concert care a intrat într-un top 5 personal din toate timpurile, fiind foarte aproape de ceea ce am trăit la Iron Maiden pe Cotroceni, în 2008, la Dream Theater în 2017, la împlinirea a 25 de ani de Images and Words, la Roger Waters cu The Wall în 2013, la Nick Cave în 2018 sau la Leprous cu câteva zile inainte ca virusul COVID să oprească planeta în loc. Cu amendamentul că la 39 de ani dărămi mai greu ierarhiile și muți mai greu piesele care au devenit constante în propriul panteon artistic.

Întâlnirea de la Arenele Romane m-a pus față în față, după mai bine de 12-15 ani, și cu vechii prieteni de la Trooper, pe care îi frecventam asiduu în primul deceniu al mileniului al treilea. Voi începe cu aspectele pozitive, care se referă în primul rând la o interpretare admirabilă a nemuritoarei Dorințe (2002). Coiotul, Alin Dincă, m-a răvășit grav doar în astea 4 minute. Apoi m-a impresionat cum a evoluat Balaurul (Aurelian Dincă) pe chitară. Nu în ultimul rând, prezentarea melodiei lui Tudor Gheorghe, Maturizare, mi-a ridicat foarte mult așteptarea de a asculta Strigăt sau Totul e fals ca închidere a spectacolului. Nu a fost să fie.

Faptul că Trooper au ales să fie mainstream-metal pentru a se susține financiar (măcar parțial) din arta proprie e o decizie matură, pe care o respect. Totuși, alegerea de a mă îndepărta de parcursul târgoviștenilor din 2010 încoace are legătură mai mult cu estetica și cu filozofia mea despre rock, metal și fusion. Elementul etno e bine asimilat de grup, însă personal (doar pentru gusturile mele, în niciun caz nu e un verdict) mă zgârie auditiv amestecul de heavy, cu elemente de folclor și cu firicele de prog. Acestea din urmă, luate separat, pot fi mici bijuterii de autor (Chapeau, Aurelian!). Cine știe, dragi trooperi, poate ne vom vedea și la un show de autor, nu foarte departe în timp!

Savatage fără Jon Oliva pe scenă, dar cu Oliva omniprezent printre noi

Americanii au fost mega-punctuali și la 20:30 au urcat pe scena din Parcul Carol. Pe un debut instrumental din Morphine Child (2001), și-au făcut apariția pe scenă, rând pe rând, chitariștii Chris Caffery și Al Pitrelli, basistul Johnny Lee Middleton, toboșarul Jeff Plate, clăparii (da, 2!) Paulo Cuevas și Shawn McNair și bineînțeles genialul solist Zak Stevens, care de altfel a urcat ultimul. A fost o energie înaltă încă de la primele acorduri, în care virtuozitatea și forța și-au dat mâna într-un parteneriat de aproape 95 de minute.

A fost un periplu de manual care a acoperit 9/11 albume Savatage. Singurele vitregite au fost Fight for the Rock (1986) și Poets and Madmen (excludem intro-ul cu Morphine Child). Fascinant este faptul că Zak s-a descurcat de minune pe bucățile vocale ale lui Jon Oliva, fără să-l imite și fără să-l invoce la fiecare notă. Din păcate, unul dintre fondatorii Savatage (singurul frate Oliva aflat încă în viață) suferă de scleroză multiplă și de boala Ménière, afecțiune a urechii interne, conform blabbermouth.net. Acest lucru îl face indisponibil să participe la turneul european al formației. Totuși, Jon a fost alături de noi pe minunata compoziție Believe. L-am văzut pe ecran și apoi l-am simțit prin toți porii. La fel și pe Chris Oliva, chitaristul Savatage ucis de un șofer beat în 1993, pe când împlinise de-abia 30 de ani.

Dar nu doar despre asta a fost festinul Savatage. Seara a inclus piese care mi-au sunat aproape 1 la 1 cu discul (de exemplu Handful of Rain și Chance, cântecul meu preferat din catalogul Savage + Avatar = Savatage), dar și marca înregistrată a americanilor, vocile care cântă unele peste altele versuri diferite (The Wake of Magellan și din nou Chance). Am primit și zone de melancolie (This is the Time, Gutter Ballet), însă am coborât și într-un Savatage sălbatic de anii ’80 cu Sirens, Hall of the Mountain King ori Power of the Night.

Am avut parte de mai multe epifanii (eu, autorul acestor rânduri), majoritatea dispărând înainte să capete formă concretă și să poată fi puse în cuvinte. Pe una singură am prins-o din zbor, în timpul Gutter Balet (ultima piesă înainte de bis), și ea mi-a grăit așa: istoria rockului și a metalului va reține Savatage cu asupra de măsură. Cu toate astea, nu va fi un monument muzical, ci mai degrabă un copil dificil obținut în laborator prin combinarea genelor Dream Theater cu cele ale Iron Maiden. Părinte 1 și părinte 2, desigur.

Nu voi uita niciodată acest concert Savatage. Cu puțin noroc, poate mai prind unul!