27 aprilie 2025 Andrei Zbîrnea

Cronică de concert Dark Tranquillity, Moonspell și Hiraes, 24 aprilie 2025, Quantic

Publicul de la Quantic și-a dat licența la școala de death-metal melodic din Göteborg

De mai bine de 20 de ani am avut nevoie să îi privesc și să îi ascult live pe cei de la Dark Tranquillity. Deși suedezii au vizitat în mai multe ocazii orașele importante din România, inclusiv Bucureștiul, abia în ziua de 24 aprilie 2025 m-am bucurat de această întâlnire îndelung așteptată. De aceea, ziua va rămâne de referință pentru cutiuța mea cu amintiri metalice. Și nu a fost singura premieră în seara încinsă cu sold-out de la Quantic.

Portughezii pe care îi urmăream cu emoții uriașe în liceu, Moonspell, și despre care vorbea cu mare pasiune scriitorul lusitan José Luís Peixoto la o ediție a FILIT Iași (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași), au ridicat temperatura clubului care a fost umplut până la refuz de spectatori de toate vârstele. Nu în ultimul rând, seara de joi din cadrul turneului european Endtime Signals al Dark Tranquillity a fost posibilă datorită implicării Rockstadt Extreme Fest.

Dar să o luăm pas cu pas, începând cu formația de deschidere, germanii de la Hiraes, un soi de verișor perseverent, care bate la porțile afirmării pe scena de death metal melodic, având modele foarte bine conturate în Europa: Arch Enemy, Jinjer sau chiar In Flames.

Hiraes

Cele 30 de minute cu muzicienii din Osnabrück m-au convins că forța și descătușarea lor se duce și dincolo de discul Dormant (2024), pe care îl audiasem cu câteva ore înainte de concert. Hiraes au intrat brutal, cu un death-metal neșlefuit, care ar fi convins orice profesor de la ipotetica școală Gothenburg Scene să îi primească la cursuri pe artiști. Dacă ar fi să aleg doar 3 cuvinte prin care să descriu prestația nemților, aș spune așa: furie, descătușare și recul. Nu am uitat nici de micile insule de voce clean, menite să potențeze conglomeratul growl.

Mai mult, Hiraes a însemnat pentru mine și blândețea chitarei în răspăr cu tulburătoarea voce a Brittei Görtz. Prin glasul curajos pe care îl oferă marginalilor și proscrișilor, germanii au intrat pe o listă selectă a grupurilor de deschidere despre care sper să mai aud în viitorul apropiat. Piesa care mi-a plăcut cel mai mult a fost chiar Dormant, un melanj electro-metalo-melancolic, plin de accente ascuțite și de structuri care bat la porțile progului.

Moonspell

După o pauză insesizabilă, au urcat pe scenă titanii gothic-metalului din Portugalia, Moonspell. Ei au pornit în forță cu un oldie, but goldie, Opium, de pe al doilea disc al trupei din Amadora, Irreligious. Mărturisesc faptul că am fost puțin luat pe nepregătite, mai ales că am încercat să nu mă uit înainte pe setlist.fm, ca să evit spoilerele.

Opium a răscolit coarde sensibile din adolescență și din primii ani de maturitate. Dacă ar fi să îl portretizez pe solistul Fernando Ribeiro, aș zice că jonglează excelent cu un misticism aproape calculat, însă teribil de poetic. Având un timbru pe care aș îndrăzni să-l numesc bizantin, solistul de la Moonspell face posibilă poezia metal de pe scenă și potențează coarda heavy, pe care lusitanii nu au părăsit-o niciodată.

Comunicarea Moonspell cu publicul e impecabilă, dând impresia că ar fi existat o repetiție în prealabil. Ribeiro face asta fără să dea impresia că depune vreun efort. Mai mult, solo-urile sunt scânteietoare și îți taie respirația. Un moment remarcabil vine cu piesa From Lowering Skies, de pe discul The Antidote (2003). E o adevărată călătorie prin păduri abisale heavy și gothic metal.

Cu cât ne apropiem de final, publicul cere subliminal Alma Mater, imnul care a împlinit și el 30 de ani (de pe Wolfheart, 1995). Înainte de asta, sunt străbătut de o respirație care aproape mă scoate de pe trasă. Reveria se instalează simultan cu primele acorduri de la Alma Mater. Ultima parte din show devine teatrală, dramatică, în esență gothică. Căci, nu-i așa, schimbările de dragul schimbării nu sunt întodeauna cele mai bune decizii. Iar Moonspell e deja un brand metal.

Setlist Moonspell

Opium
Awake!
Common Prayers
Extinct
Night Eternal
Finisterra
In and Above Men
From Lowering Skies
Everything Invaded
Breathe (Until We Are No More)
Vampiria
Alma Mater
Full Moon Madness

Dark Tranquillity

Și uite așa, fără să ne dăm seama, am intrat în examenul de licență pe care publicul de la Quantic l-a susținut la școala de death-metal melodic din Göteborg. Totul a mers strună încă de la primul acord al veteranilor de la Dark Tranquillity, mai ales prin chitara-trademark. Ea gâdilă toate simțurile ascultătorului experimentat, iar un exemplu în acest sens este melodia Hours Passed in Exile, de pe discul Damage Done, din 2002.

Deși lasă impresia unei monotonii, dirijată magistral prin structuri elaborate, muzica Dark Tranquillity trezește în spectator și o dorință de mișcare, de dans, de unduire. Vocea lui Mikael Stanne creează un echilibru solid între neșlefuit și catifelat, care transpiră prin toți porii iubitorului de death-metal melodic suedez. Ieșirea din sufocare e rezolvată de cele mai multe ori de clapele cristaline, care se simt ca o auroră boreală.

Un moment cu adevărat special a fost interpretarea piesei The Last Imagination, inclusă pe cel mai recent material, Endtime Signals. Lumea alunecă în prăpastie, iar căderea e atât de poetică, încât nu facem nimic pentru a o opri. Tot la capitolul bunătăți DT, am trecut și Damage Done, despre care Mikael Stanne a spus că nu au mai interpretat-o de mai bine de 10 ani. Solo-ul de aici s-a simțit ca o boare primăvăratică, răcoroasă și plăcută la atingerea pielii.

Not Nothing, tot de pe discul lansat în 2024, a reprezentat paradoxal un moment de respiro din chingile death-metal și mai ales examenul de doctorat al scenei Göteborg în fața unui public încă numeros, dar nișat. Muzica Dark Tranquillity e dură, scoate demonii din interior spre exterior și lucrează cu elemente de introspecție. Până la perfecționare.

Introspecție pentru că Hiraes, Moonspell și Dark Tranquillity au rămas cu mine la multe ore și zile după ce s-a tras cortina peste Quantic.

Ne vedem și data viitoare cu o cronică subiectivă pe Metalforce!